„Am fost șaisprezece” – cronică de film de D.I. Suchianu

Noul film românesc Am fost șaisprezece (scenariul – Aurel Mihale, regia – George Cornea) face să răsară o întrebare: Iarăși un film de război? Ba unul unde e vorba de o singură bătălie! Că aici toți beligeranții mor, cu excepția unuia singur, asta, în cele două războaie mondiale, s-a întâmplat și a fost de zeci de ori tratat cinematografic. Asemenea opere, că să-și merite drepturile de artă, trebuie să devină nu numai filme de război, cu fireștile lupte, ci și emoționante filme psihologice, unde se arată, cu mare lux de analiză sufletescă, cum cincisprezece oameni mor dar fiecare altfel.
Așa că repet întrebarea: filmul lui George Cornea are oare dreptul să existe nu numai ca act patriotic, de pios omagiu adus eroilor români, ci și ca fapt de artă? L-a prefăcut și în film de pură psihologie? Cred că da. La început ni se arată o solemnitate oficială, la Budapesta, pentru inaugurarea unei plăci comemorative cu numele celor cincisprezece militari români morți în apărarea unei case de piatră foarte utilă armatelor româno-sovietice pentru alungarea trupelor hitleriste de pe teritoriul Ungariei. Aci placa e ca o decorație, ca un premiu, pentru o faptă excepțională. Această comemorare națională și internațională este prilejul revederii, al reîntâlnirii după 35 de ani a doi oameni, singurii martori oculari ai măcelului, de altădată: un ostaș român (Sebastian Papaiani) și o unguroaică civilă, întâmplător aflată acolo și blocată acolo. Pateticul acestei revederi este de o vibrație unică. Învățătoarea (interpretată de Elisabeta Adam) are sarcina să povestească mulțimii adunate evenimentele de acum o treime de veac. Ea nu le relevă, prin cuvinte, altă semnificație decât simpla vitejie. Adevărata, plenara semnificație o știm noi, spectatorii. Și este de o tulburătoare importanță. E vorba de una dintre importantele pagini de istorie din cartea patriotismului românesc. E vorba de participarea armatei noastre la eliberatea Ungariei subjugată încă de angajamentele ei naziste. România izbutise să se elibereze, dobândise deja gloria de a se fi smuls din gheara hitleriștilor în ciuda primejdiei unei Rachexpedizion care ne-ar fi putut face una cu pământul. Exista, în acel moment istoric românesc, o patriotică dorință de a participa la înfrângerea totală a naziștilor; un sentiment nobil care zbura pe aripile gândului, ale gândului lui 23 August. LupteIe noastre la Budapestă nu făceau parte numai din fireasca opoziție contra Wehrmacht-ului, ci purtau și înalta semnificație de frățească ajutorare, de la popor la popor, de la român la maghiar. Luptam contra unor asasini și pentru o idee scumpă și mare. Acest fenomen moral s-a născut odată cu insurecția antifascistă; cu demnitate și dăruire, ostașii români luptau și se jertfeau, pentru a se înfrăți și a împărți cu alte popoare bucuria eliberării.
Pentru toate aceste motive, bătălia dată de cei 16 ostași români în centrul Budapestei nu a fost doar un banal episod de front, ci un poem de mare înălțime morală. N-a fost o simplă poveste de război, ci o poveste unică, o poveste morală. Ceva mai mult: a fost logodna a două povești de exact același fel. Iată de ce, filmul Am fost șaisprezece nu e numai un film de război, ci unul de originală temă. Se petrece, ce-i drept, pe front, dar nu e un simpIu film de război. Nu mai vorbesc de interpretare. Sebastian Papaiani are aci cel mai neașteptat rol din cariera lui. Îl vedem la început în formă de moșneag târându-și piciorul și aruncând lumii dimprejur o privire atonă, stinsă. Apoi, aruncat cu 35 de ani înapoi, el devine dinamita care iuțește toate treburile. Remarcabilă de asemenea interpreta feminină, o actriță cu o pereche de ochi expresivi, mereu exorbitați în fața mirării și a disperării; aceiași ochi care, la inaugurarea plăcii comemorative, se înecau mereu în plâns și strangulau emoția vorbitoarei.
Avem și psihologie socială în acest film. Mă gândesc la repetatele discuții ale ostașilor-țărani despre pământ și despre evenimentele din țară, premergătoare reformei agrare; mă gândesc la acel sergent (Ștefan Sileanu) căruia îi murise fratele pe front și care își rezolva toate problemele voind să împuște pe orice neamț, rănit, prizonier, muribund. Numai neamț să fie. De două ori el este cât p-aci s-o și facă. Ceea ce arată ce tare înăsprește războiul. În contrast cu asta, avem atitudinea tuturor celorlalți ostași români. Bunătate, înțelegere, milă, nu ostentativă, ci reținută și mereu trează.
Acesta fiind conținutul filmului, a fost o excelentă idee de a-l fi programat în preajma lui 23 August.
(România literară nr. 34, 21 august 1980)

„…am fost şaisprezece” – cronică de film de Alice Mănoiu
Intrat sub incidenta faptului istoric; rezistenţa unor ostaşi români apărând, cu preţul vieţii, o casă din Budapesta, punct strategic în ofensiva împotriva fasciştilor — şi sub incidenţa unei sărbătoriri recente: 35 de ani de la victorie, filmulîşi determină, programatic, caracterul de «pios omagiu». ÎI propune, în scenariu, scriitorul Aurel Mihale respectă, cu conştiinciozitate, regizorul George Cornea, cautând în argumentul plastic şi cel interpretativ amplificarea stării de înduiosare sau admiraţie pentru spiritul de sacrificiu şi umanitatea eroilor. Ambele trăsături sunt deduse de gesturi foarte cunoscute, accentuate în prim-plan: un caporal român împărţindu-şi raţia de supă cu un orfan flămând din Budapesta, un altul ocrotind o tânără localnică traumatizată de moartea logodnicului sau oferind, cu cavalerism o şansă unui prizonier de război — prizonier, care, la rândul lui însă, nu se comportă deloc cavalereşte. Filmul îşi urmează, prin minime variaţii la tema dată, retorica sentimentală; alternarea momentelor incită, când compasiunea, când reprobarea, solidarizarea sau ura către un pol sau altul al demonstratiei. Dihotomie simplă, fără incursiuni psihologice, fără surprize, fără insolitul reacţiilor.      Cei şaisprezece ostaşi cărora le e limpede ordinul «rezistaţi până în zori, când începe contraofensiva», se comportă egal vitejeşte (doar unul mal tânăr se teme, el abia primeşte botezul focului), fapt care introduce o monotonie şi o convenţionalitate a naraţiunii, cu toate că mor pe rând, seceraţi de inamic, cincisprezece oameni. Doar caporalul Dobriţă (Sebastian Papaiani) supravieţuieşte, ca să primească odată cu inaugurarea unei pietre memoriale pe străzile Budapestei, sărutul de recunoştinţă al femeii salvate cu 35 de ani în urmă. Dobriţă polarizează simpatia noastră în chip spontan şi candid, ca un copil, datorită nu atât partiturii (monocorda, cum ziceam) cât interpretului, talentului său de a fi simplu, firesc, cald. Deloc retoric. El duce la propriu şi la figurat tot greul bătăliei armate şi artistice. I se alătură, cu zel, dar cu mai puţin succes, locotenentul curajos şi sobru în faţa morţii (lon Caramitru), un adolescent romantic căruia glonţul îi curmă nostalgicul cântec (realmente frumos, în interpretarea lui Mircea Bodolan), un taciturn vindicativ figurat de Ştefan Sileanu, un caporal mai vârstnic care, din dorul familiei, aciuieşte pe lângă el un copil si un câine, o localnică disperată (Elisabeta Adam), ce gaseşte înţelegere şi prietenie la cei de care se temuse iniţial. Memoria afectivă îi pierde din vedere pe ceilalţi, care sfârşesc prea repede înainte de a fi demonstrat cine sunt ca identităţii civile, nu doar ca unitate militară. Dăinuie, pe retina interioară, mai ales zorile ceţoase din care răsar fantomatic atacanţii fascişti, imaculata zăpadă pe care se pierde, ca în vis o fată în rochie de bal, aburul blând al serii ce ilustrează, pleonastic, tristeţea cântecului de lebădă. Manevrat cu meşteşug de doi artişti ai imaginii — Gheorghe Fischer şi Al. Întorsureanu — aparatul se străduie să înconjoare, cu o aură uşor fantastică, schelăria epică de un realism prozaic.  Lirismul muzicii (Ramon Tavernier), fluxul elegant al montajului datorat lolandei Mîntulescu şi lui M. Ciocâltei susţin — uneori cu succes — eforturile imaginii.
(Cinema nr. 8, august 1980)