DESTIN (roman)    

Ȋn perioada în care — renunțând la activitatea poetică de până atunci, ca fiind imposibilă potrivit noii orientări ideologico-artistice, — am debutat în proza literară cu oarecare succes, mai întâi cu nuvela „Apele” (1950), cu tematica unor prevestitoare, sumbre revărsări de „ape sălbatice” asupra satului romănesc si apoi cu povestirea „Ȋn pragul primăverii” (1951), cu tematica ȋndoielnicei speranțe a lumii muncitoare de la oraşe si sate ȋntr-o viitoare lume mai bună. A urmat o încercare lucidă fermă de afirmare a unei adevărate literaturi prin realizarea unei nuvele mai întinse, „Frica” (toamna 1951), sustrasă aplicării realismului socialist deja instituționalizat, cu tematica surdei tensiuni ce cuprinsese majoritatea tărănimii din sudul Bărăganului în aşteptarea valului devastator al colectivizării. Nuvelă care, deşi socotită ca foarte valoroasă artistic de ȋnsăsi riguroasa redacție a „Vieții româneşti” şi propusă de aceasta spre publicare imediată, a fost total cenzurată de cele mai înalte foruri de partid, cu „recomandarea” expresă de a mă angaja la fel de profesional în susținuta acțiune de aplicare a realismului socialist, ȋn redarea acțiunii abia începute de colectivizare forțată a satelor.
Cum țara intrase în violenta tensiune a unei confuze dar certe „crize majore social-politice” (a „devierii de dreapta”), au apărut cu necesitate urmări dezastruase pentru cultură, artă şi literatură, potrivit cărora dezvoltarea firească a acestora a fost iremediabil compromisă, iar aplicarea realismului-socialist agresiv dezlănțuită. Aşa am ajuns, în urma unei „comenzi sociale” directe la ȋnsăilarea ȋn grabă a unui scurt roman, („Judecata”, ianuarie 1952), rezultat din contopirea artizanală a unor fragmente din cenzurata nuvelă „Frica” cu un proaspăt reportaj, dur agresiv, realizat în urma unei „documentări” ordonate în satele raionului Călăraşi, cuprinse de febrila acțiune a colectivizării forțate. Definitivat şi publicat impotriva voinței mele exprese, romanul a fost in ciuda unui ingrat succes politic, un adevărat avorton literar. Cum eram — ca licențiat estetică şi cadru universitar al acestei catedre — cât de cât inițiat asupra a ceea ce însemna cu adevărat literatura, în acelaşi an, 1952, am încercat a realiza un alt roman („ Ogoare noi”), tot cu tematica transformărilor revoluționare a satelor, cu intentia de a respecta numai la nivelul unei minime necesități cerințele realismului socialist şi a spori efortul realizării lui literare. A rezultat însă un roman copleşit de-o excesivă literaturizare. M-am hotărât astfel a-l restructura masiv, dar, după dactilografiere, redacția „Viața românească” l-a şi trimis la tipar, în lipsa mea, datorită unei grave „necesități” de literatură „nouă”; ceea ce a făcut ca, aproape concomitent, să fie publicat si de Editura de Stat (1953).
Această nereuşită experiență literară, însă, mi-a amăgit totuşi convingerea potrivit căreia, printr-un calificat si susținut efort creator, s-ar fi putut realiza si o literatură realist-socialistă, artistică în esența sa, ferită cât mai mult posibil de ideologizare, politizare partizanat comunist. Aşa am ajuns la începutul anului 1953 la ispititoarea hotărâre de a realiza un roman apropiat metodei realismului socialist, depăşnd însă ingerințele extraestetice ale acesteia prin valoarea lui literară, asigurată de salvgardarea specificității sale concret-artistice; sustras deci, pe cât era posibil, ideologizării comuniste şi credincios idealului general-umanist. Cu alte cuvinte a-l sustrage în fapt respectării concrete a preceptelor dogmatice, ideologico-artistice ale respectivei „metode” şi folosind in mod creator nişte eventuale valențe artistice ale acesteia întru realizarea unei reale, autentice valori literare. Ceea ce presupunea o mai fermă asumare a realizării cuvenitei specificități artistice, o mai largă deschidere spre „omenescul” adevăratei literaturi, o mai luminoasă perspectivă optimistă asupra realității reflectate, o sporită încredere în viitorul unei mai bune societăți, întrezărirea unui credibil progres social-uman etc. Intuisem o virtuală idee artistică a noului roman, corespunzătoare deopotrivă permanenței mesajului umanist al literaturii şi cerințelor umanist­-sociale ale noii „metode”; idee artistică concretizată premoțional în necesitatea şi posibila capacitate a noii societăți, prematur idealizate, de a crea toate acele reale condiții ale vieții materiale şi spirituale favorabile dezvoltării, afirmării creatoare a fiecărui om, în sensul realizării, împlinirii sale ca deplină personalitate umană; potrivit atât aptitudinilor sale fizice si intelectuale, vocației şi talentului său, cât si necesităților şi idealului social-uman al acestei noi societăți. Or, acest lucru se putea realiza mai cu temei oprindu-mă asupra vieții şi năzuințelor noilor generații, a tineretului însetat de propria realizare, ȋnsuflețit de o simplă dar entuziastă, suficient de dramatică poveste de dragoste. Ȋmi rămăsese astfel să găsesc cel mai potrivit cadru social-uman, cu un incipient început de viață nouă, chiar senzațional, dar pe deplin credibil, potrivit înaltei idei artistice a viitorului roman, precum şi ansamblului condițiilor specifice reclamate de realizarea lui.
Aşa m-am oprit tot la tematica transformărilor grăbite şi adânci din domeniul agricol, mai cunoscut şi mai apropiat mie, de care mă preocupasem  în lucrările de până acum, în mod expres la apariţia succesele de început ale noilor gospodării agricole de stat. După „vizitarea” unor asemenea întreprinderi în martie 1953, unele cu însemnate realizări, am poposit in aproape toată luna aprilie la abia infiinţata gospodărie agricolă de stat de la Pietroiu, pe malul Borcei, din raionul Călăraşi, cu situaţia cea mai grea, dar cu un viitor profil cu totul deosebit al desecării bălţii şi fertilizării a mii de noi hectare de pământ, într-o aproape totală lipsă de specialişti, şi de noi mijloace moto-mecanizate. Am mai „pierdut” apoi un timp la Institutul agronomic din Bucureşti, iar în iunie 1953, edificat pe deplin asupra unuia dintre zecile de proiecte ale romanului, „pritocite” acest răstimp, m-am apucat de lucru. Ȋn decembrie aveam gata prima versiune a noului roman, (intitulat „Floarea vieţii”), care, predat ȋn ianuarie 1954 „Vieţii româneşti”, aceasta a şi început, curând, publicarea lui, după care la fel de repede a fost preluat de „Editura tineretului”, unde până în pragul verii a si apărut.
Romanul a avut un categoric succes de public, mai ales printre tinerii cititori; numai că, recitindu-l, de data asta mai detaşat şi de pe o poziţie suficient de critică, mi-am dat seama că reuşisem numai ȋn parte a-l sustrage realismului socialist, cu tot efortul meu ȋnchinat salvgardării specificităţii lui artistice, că rămăsesem încă îndatorat unei ideologizări, deşi numai implicite, totuşi existente, precum unei „dilatate” literaturizări insuficient temperate. Aşa am ajuns la necesitatea unei „ȋmbunătăţiri” a lui artistice — fapt realizat odată cu apariția noii ediţii din 1960 — printr-o însemnată restructurare a sa, o mai accentuată reducere a ingerinţelor idelogice extraestetice Şi o revedere reductivă a literaturizării lui. Ȋn mod principal însă am căutat a realiza o mai clară şi mai accentuată implicare a nobilei sale idei artistice ȋn ȋnsăşi esenţa, structura si finalitatea sa artistică, inclusiv prin noua sa denumire, „Destin”, sustrăgându-l cu încă un pas realismului socialist. Operaţiunea aceasta, graduală, am continuat-o apoi cu prilejul următoarelor două edilii, din 1964 şi 1975. Ea însă a fost dusă la bun sfârşit într-un mod aproape radical în această ultimă ediţie pregătită in 1999, ca „definitivă”, pentru seria „operelor alese”.
Aşa am ajuns, acum, la ȋnţelegerea unui evident şi surprinzător „experiment literar”, şi anume: pe de o parte, că era esenţial adevărat că „metodei” realismului socialist i se imputau pe drept cuvânt ingerinţele deformatoare, extraestetice, de ideologizare activă, dirijistă a totalitarismului comunist; că aceasta subaprecia ȋn mod programatic tocmai specificitatea artistică a literaturii, expunând-o unei proprii înstrăinări de esenţa sa estetică; pe de altă parte, însă, că, operând cu o clară luciditate, fermă atitudine estetică şi într-un mod artistic creator era posibilă o eliminare a elementelor concrete ale ideologizării, şi aşa doar alipite actului creator; precum şi, comprimând doar la strictul necesar formala literaturizare „artistică”, s-ar fi putut ajunge la nişte acceptabile opere literare cu tematica social-umană a noii societăţi; cu o condiţie însă absolut indispensabilă: opera respectivă să aibă intra-estetic un „nucleu” cu adevărat artistic. Ferit astfel de ideologizare, politizare partizanat social-politic, realismul socialist ar fi devenit poate mai acceptabil, ajungând ȋn fapt aidoma oricărui alt curent literar din istoria literaturii, (oricum mai puțin estetetic!) o modalitate de creaţie caracterizată printr-o viziune mai optimistă asupra realității, vieţii, societăţii şi naturii umane printr­-un accentuat romantism literar o finalitate general-umanistă, proprie literaturii şi artei. Or, tocmai acest lucru nu a fost posibil, datorită intoleranţei dogmatice ideologico-artistice a totalitarismului comunist, dirijismului primitiv-birocratic al acestuia, subordonării programate a literaturii artei idealului său, ȋn ciuda denaturării înstrăinării acestora de esenţa lor artistică. Incercând astfel în această ultimă ediţie a desfolia, pe cât a fost posibil, romanul „Destin” de principalele ingerinţe ideologizante, extraestetice ale fostelor sale ediţii, am căutat a-l aduce la o acceptabilă valoare literară necesară acestei întârziate selecţii, corespunzătoare totusi inevitabilelor crude adevăruri ale vremii în care a fost creat.
Aurel Mihale , 2001