Aprecierea o putem face astăzi, (după o jumătate de secol, a unei lungi si dramatice experienţe literar-artistice), într-o viziune cât mai obiectiv estetică, lucidă si temperată, lipsită de prejudecăţi si pe cât se poate de interese personale, de grup sau politico-sociale privind perioada de început a anilor ’50, odată cu instituţionalizarea ingerinţelor si dirijismului totalitarismului comunist în artă si literatură si instaurarea precumpănitoare a realismului socialist. Asta pentru că nu trebuie să uităm că această „nouă metodă” a realismului socialist, atât de ferm pe drept cuvânt dezavuată astăzi de majoritatea scriitorilor si artistilor, tot asa a fost acceptată si chiar „cultivată” de aceeasi majoritate atunci ; fie în mod voit, fie silită de multiple, diverse împrejurări, uneori direct agresive; fie fidelă idealului politico-social al vremii; fie bucurându-se de noi si insernnate privilegii, de la cele ale afirmării profesionale la cele remuneratorii moral-materiale, atât de însemnate ȋncât putea fi nu în mod exagerat învinuită de forme specifice de corupţie si colaboraţionism. Aceasta până în momentul în care aceeasi majoritate si-a dat seama de „capcana” în care căzuse, de degradarea si înstrăinarea literaturii si artei de propria esenţă existenţial-estetică, şi-a început o tacită acţiune de salvgardare a adevăratei literaturi,si arte.
Oricum, însă, nu trebuie să uităm că ȋmbulzeala de atunci spre o astfel de afirmare profesională, alimentată si susţinută în mod cinic şi sagace de totalitarismul comunist, căpătase caracterul unui adevărat fenomen care cuprinsese mai toţi scriitorii activi ai vremii; cei deja consacraţi ȋnghesuindu-se să ocupe un loc în primele rânduri; cei din generaţia următoare întrecându-se să nu rămână de cârd; bucurându-se însă deopotrivă de pecetea „consacrării” prin acordarea a zeci si zeci de „premii de stat” pentru zeci şi zeci de cărţi. Unde sunt acum aceste cărţi?! Sunt (cu câteva excepții), uitate, depăşite literar-artistic sau imposibil de reeditat. Fapt ce trebuie socotit ca atare si nimic mai mult. Numai că unii dintre autorii acestora au devenit astăzi campionii acuzării celorlalţi, deşi tocmai ei pot fi socotiţi ca vajnici slujitori ai realismului socialist, încercaţi îndeaproape de corupţie si colaborarionism. Nu e vorba desigur de o silită ispăşire a acestora în faţa activităţii lor literare de atunci; nici de o mai grea acţiune de culpabilizare sau mai potrivit de autoculpabilizare; ci de un efort constient de a ȋnţelege pe deplin esenţa fenomenului respectiv, folosind-o acum ca principal fundament al unei creaţii literar-artistice autentice, autonome, existenţial-estetice în esenţa sa.
Aceasta pentru că realismul socialist fusese el ȋnsusi denaturat, deturnat de la propria esenţializare printr-o progresivă ideologizare, acută politizare si gravă nesocotire a specificităţii artistice, ca principală condiție a unei adevărate, autentice, autonome creaţii literar-artistice. Ȋn realitate, realismul socialist fusese impus literaturii şi artei ca unică metodă de creaţie prin inevitabile constrângeri dominatoare: politice, conceptual-ideologice, sociologiste etc., ȋnsoţite de modalităţi artistice strict reglementate, de sensuri contrare adevărului obiectiv al realităţii etc., etc. Metoda a rămas în acest fel atotstăpânitoare în literatură şi artă, ca expresie concretă a dirijismului brutal al totalitarismului comunist, a acţiunii metodice de ideologizare a acestora; producând în fapt o adevărată „ruptură”, un fel de „falie seismică” în fireasca, specifica afirmare, nestingherită, a fenomenului literar-artistic.
Ȋn fapt, meditând o clipă mai mult asupra acelei perioade istorice a literaturii şi artei, domiante de realismul socialist, trebuie să admitem că el a fost o vreme de neocolit. Şi aceasta chiar dacă el nu a fost şi nici nu putea fi o autentică metodă de creație literar-artistică; ci, mai degrabă, un fel de „mişcare” literar-artistică, ideologizată, politizată de totalitarismul comunist, primitiv-dogmatică, supusă unui dirijism statal si partizan, sustrasă unei obligatorii specitificităţi artistice proprii condiției literaturii şi artei, aservită idealului comunist. Decretată şi instituţionalizată ca metodă unică a creativităţii literar-artistice, ea excela prin existenta prestabilită a unor precepte şi modalități obligatorii în chiar faptul creației, al închegării expresiei concret-artistice a operei respective, îngrădind astfel capacitatea, libertatea de fantazare, intuiția, afirmarea nestingherită a subiectivităţii specific-artistice ale autorului. La toate acestea adăugându-se necesitatea îndeplinirii unei acute „comenzi sociale” proprii afirmării şi concretizării idealului comunist în construcția socialismului „biruitor”. Pe deasupra „metoda” reclama totuşi si necesitatea unui înalt nivel literar, ȋnţeles de fapt ca o acţiune de „literaturizare” a actului creator, de redare cît mai pretins „literară” a realităţii fals „ȋnfrumuseţate”, printr-o „dilatare” fastuoasă a imaginilor artistice şi un limbaj de o excesivă preţiozitate; literaturizare care în fapt sporea tocmai acţiunea de ȋnstrăinare a literaturii şi artei de adevărata lor esență artistică.
Toate acestea fiind nu doar intuite, ci cunoscute pe deplin din chiar practica literar-artistică a scriitorilor şi artiştilor, cum se face că aceştia, chiar dacă nu şi-au insuşit-o organic, au aderat în felurite moduri, de cele mai multe ori cu un îndoielnic succes, la hulita metodă a realismului socialistă în chiar propria creaţie? O întrebare care trebuie nu să motiveze, ci să explice cum de s-a ajuns, de data asta în mod sincer conştient, la o creativitate literar-artistică tipic realist-socialistă. Doar se ştia că, supusă ȋntru totul afirmării idealului comunist, „metoda” constituia principalul mijloc de ideologizare comunistă a literaturii şi artei, expresia cinică a unui activ partizanat, o posibilitate limitată inadecvată de afirmare a creativităţii literar-artistice, adjuvantul concepţiei social-politice dominante a noii societăţi, modalitatea dirijismului politico-statal pus în slujba instaurării acesteia. Iar dacă ne referim la principala sa carenţă, cea a subaprecierii specificității artistice, a nesocotirii principiului estetic propriu acestei creativităţi, a deturnării atitudinii estetice a autorului prin încercarea de implicare a concepțiel ideologico-artistice funcţiei şi sensului major al acesteia, evidenţiem starea de subcultură artistică a ceea ce a însemnat proletcultismul ȋn artă şi literatură.
Fiindu-ne, deci, conştiente toate acestea, o simplă reducţie a „metodei” în faptul aplicării sale dovedea că toate ingerinţele ideologizante ale sale rămâneau în afara fluxului existențial artistic al făuririi „operelor” respective, ele fiind practic doar alipite artificios acestuia, neimplicate organic lui, apărând ca străine identităţii şi autenticităţii lui. Numai acceptându-le, voit sau silnic, se putea ajunge la denaturarea conţinutului obiectiv al realităţii reflectate, la deturnarea sensului şi finalității artistice şi, mai ales, la inconsistența specificităţii artistice, a modului de a fi, în esenţa lor estetice, a literaturii artei. Ceea ce a făcut ca majoritatea creatorilor să primească totuşi cu prudenţă şi neîncredere acţiunea de implantare a acestei „metode” în practica literar-artistică, cu o firească intuiţie artistică şi incipientă repulsie ideatică, ideologico-artistică estetic fundamentată. Treptat ȋnsă, socotind că fără acceptarea chiar formală a ingerinţelor ei extraestetice nu se puteau realiza, au cedat acţiunii premeditate a implantării acesteia, aliniindu-se ei, nu doar cei lipsiţi de har, oportuniştii si veleitarii etc., ci şi autenticii profesionişti fie convinşi de eventualele ei avantaje, fie seduşi de „noutatea” ei, fie dezarmând conceptual, profesional moral, în fata asaltului ei general; fie supuşi unor măsuri concrete birocrat-administrative, primitiv-dogmatice sau unor acţiuni de marginalizare, izolare si chiar câte unui şantaj politico-social; fie în cele din urmă încercărilor reuştie de corupţie si colaboraţionism etc.
Şi astfel, o seamă de consacraţi autori, atât ai vechilor, cât şi ai noii generaţli, au ajuns curând a adopta în propria creaţie noua „metodă”, cu rezultate, unele — puţine cât de cât notabile, cele mai multe însă de o mult prea îndoielnică valoare literară. Important însă pare a fi nu rezultatul real al acestei „angajări”, ci faptul acceptării masive a „metodei” în aproape toată activitatea literar¬artistică. Cu adevărat însă era vorba de o limitată angajare ideologico-artistică, proprie totalitarismului comunist, de ideologizare mai mult formală, neimplicată organic actului concret creator; oricum insă realizând si unele opere notabile, reprezentative pentru realismul socialist, cu o identitate »acceptabilă” şi o pecete literară, proprie acestuia.
Aurel Mihale, 2002