Artur Silvestri : Revista Luceafărul din 17.11.1979
Romanul Insurecţiei Eroice

Din universal politic al prozatorului român nu putea lipsi al doilea război mondial şi anume în dimensiunea lui eroică şi naţională, în preajma şi îndată după istoricul act insurecţional de la 23 August 1944. Aurel Mihale, iscusit romancier al mediilor militare, autorul unei trilogii, Focurile, pe care el însuşi o caractezirează în felul următor: ,,Am închegat această nouă trilogie, Focurile – alcătuită din romanele Focul negru, Focul alb, Focul roşu -pornind de la ideea focurilor mari pe  care poporul nostru le aprindea pe culmi la vremuri de restrişte, de cumpănă şi de biruinţă – ca simbol al neclintitei sale statornicii pe strămoşeasca noastră vatră, al luptei sale neînfricate pe firul neîntreruptei noastre durate şi deveniri pe acest pământ, al împlinirii la jumătatea acestui veac – gravă răscruce de vemuri şi de lumi – a năzuinţelor sale de totdeauna spre o viaţă mai bună, liberă şi independentă”.
Prozatorul şi-a exprimat elocvent programul său politic: este un program naţional, efect al epocii, nemijlocit. Dar ce înseamnă, în fond, spiritul acestei epoci? Artisticeşte vorbind, ultimii patru­ cinci ani sunt  neîndoios un semn al reflecţiei în domeniul istoric. Dacă scriitorul era până acum un factor istoric prezent, el este acum un interpret al evenimentului istoric; prozatorul nu mai înregistrează istoria sec, precum un şir de fapte exterioare; el meditează în marginea factologiei, o recuperează organic şi stabileşte serii dialectice. Înconjurat până mai ieri de istorie şi martor propriu zis, scriitorul devine acum un motor istoric activ şi o conştiinţă care secretă viziuni istorice întemeiate. Aceasta vrea să spună „program politic naţional”. Scriitorul priveşte evenimentele istorice în latura democratică şi dialectică, precum o sforţare a maselor largi în conştientizarea propriei condiţii primordiale, naţional – căci vede totul în termenul inconfundabil, particular, românesc.
Focul alb de Aurel Mihale dezvoltă în mişcare epicitatea acestei idei. E aici un efort simţitor de a da claritate faptelor defuncte, de a lămuri documentul sec prin ceea ce are el adevărat. A scrie istoria aşa cum a fost,  excluzând teza facţioasă – aceasta este neîndoios idea politică pe care s-a sprijinit Aurel Mihale şi această idee este corectă, fecundă şi dă operei stabilitate. Dacă aceestea sunt, sub raport politic, fundamentele, să examinăm un moment faptele. Aurel Mihale este un prozator al frescelor panoramice. La un moment istoric crucial, romanul este deopotrivă o întinsă pdnz:.d narativă pe care autorul proiectează grozave înfruntări umane, mulţuimi în mişcare, ostaşi sub focul frontului. Numărul uriaş de eroi, foiala de medii, mulţimea de evenimente sociale contemporane cu ei, toate teribile – acestea nu se pot rezuma. Ca atare, Focul alb este un roman cu neputinţă de rezumat, care, sub un aspect, repetă aparent nesfârşita desfăşurare a istoriei însdşi. Dacă faptele nu sunt rezumabile, în schimb umanitatea prozei lui Aurel Mihale este clasificabilă mai uşor. Detectăm, mai întâi, pe ofiţerul superior patriot, târât în război. El este anxios, democrat, convins de injustiţia conflagraţiei, îndurerat de soarta ţării, greu lovită sub tăvălugul teribil al unei conjuncturi ostile. Elementul patriotic, în planul ofiţerimii democrate este aici colonelul Grigore Boteanu. Cu el Aurel Mihale ne-a dat un plauzibil chip de patriot, o efigie de intelectual român, aflat pe drumul spinos al înţelegerii.
Lângă colonelul Boteanu, autorul a aşezat pe ostaşul Dănilă, om simplu, patriot prin definiţie, pentru care dubitaţia morală, interogaţia lipsesc sub forma reflecţiei organizate. În acest cuplu Aurel Mihale a exprimat ideea coeziunii patriotice a armatei române din preajma insurecţiei, omogenă pe calea revoluţiei, cum s-ar zice, de la Vlădică până la opincă. Şi într-adevăr letopiseţul insurecţiei aşa s-a scris. Tot ce era suflare patriotică în acel moment (şi cine nu simţea româneşte?) şi-a reunitforţele spre a da ţării o pavăză puternică, unitară, un scut inexpugnabil de sub care începea istoria vremii de mâine. Istoricul epocii demonstrează aceasta cu documente; scriitorul clarifică temele prin examinarea conştiinţelor în cumpăna vremilor şi în ceasul unei hotărâri de care atârna însuşi destinul ţării ca entitate. Din prezentarea acestor conştiinţe în acţiune, Aurel Mihale a făcut o excelentă pictură vastă a preliminariilor insurecţiei şi a conştiinţelor ei imediate: ,,ţara – spune prozatorul – nu doar  că se oprise pe  marginea prăpastiei,  independentă şi liberă,  dar se şi ridică,  acum  la  un nou război, sfânt, de eliberare a pământului său cotropit. Lumina ceea de fulger, ţâşnită din pământul ei, năpădi din nou mintea colonelului şi el o văzu aievea, revărsându-se până la graniţa de vest, acolo de unde plecase în 1940. Razele acestui foc alb băteau acum toată vatra rotundă a ţării”. Din „ focul alb” a ieşit „focul roşu”; din incertitudine şi haos minţile vremii, lucide, au născut  epoca nouă. Despre aceste focuri de pază ale istoriei româneşti, Aurel Mihale ne-a dat o trilogie valabilă artisticeşte şi o contribuţie cu substrat politic valoros, autentic, în spiritul istoriei adevărate, eroice, a poporului nostru.

Artur Silvestri