Aurel Martin :  „Viaţa militară” — 12/1996

O predoslovie intitulată simplu Un cuvânt de inceput explică aidoma ca în vechile noastre letopiseţe, geneza şi obiectivele acestei Cronici de război. Autorul, el însuşi participant la campania din Ceholslovacia proiecta încă de la terminarea ostilităţilor o carte, eventual un roman care să vorbească posterităţii despre eroismul ostaşilor români ȋn războiul antifascist. Ȋmprejurări de ordin diferit, izvorâte mai cu seamă din bogăţia de fapte ce meritau a fi ȋnregistrate, interpretate, valorificate, organizate potrivit legilor arhitecturii epice, l-au împidicat să evoce recentele experienţe aşa cum ar fi voit, adică sub forma unui roman atotcuprinzător. Experienţele acestea sugerau însă, prin varietatea lor firească, prin unghiurile multiple din care puteau fi evidenţiate ideea unei suite de povestiri menite a contura măcar căteva aspecte revelatorii pentru abnegaţia, dăruirea, vitejia, patriotismul de care a dat dovadă armata română în încleştarea cu cotropitorii. Cu timpul, intenţia a început să se cristalizeze şi din perspectivă estetică., Aurel Mihale găsind o formulă narativă dintre cele mai generoase: ȋntâmplările erau relatate, autobiografic, de personaje aparţinând unor categorii sociale sau profesiuni diferite. În felul acesta, cititorul capătă senzaţia că asistă (după expresia autorului) la „un uriaş sfat al întregii ţări”, la „un colocviu solemn aI reprezentanţilor, cei mai autorizaţi ai tuturor păturilor populare, ai tuturor vârstelor, ai tuturor regiunilor, ai diverselor funcţii şi grade militare etc., în care ei îşi deapănă pe rând, amintirile faptelor măreţe, epopeice la care au participat.
Ȋntr-adevăr, încă în Ultimul Asalt, în Nopti infrigurate şi în Podul de aur, volume a căror materie epică şi caracterologică stă la baza Cronicii de război, ideea colocviului îşi află primele sale concretizări. Şi tot acolo ȋncepe să se contureze clară şi intenţia educativă a întregii strădanii: educaţia în spirit patriotic a cititorului. Fiecare din cărţile anterioare „Cronicii” numără inevitabil zone albe, suitele nu aveau întotdeauna continuitatea riguros necesară, din lanţ lipseau anume verigi. Unitatea lor era fatal relativă, prin absenţa unei idei organizatoare, sortite a fixa evenimentele, în succesiunea lor istorică obiectivă.
Reconsiderându-le (şi în parte rescriindu-le) ele puteau forma însă, topite una într-alta, schema unei veritabile cronici de arme. Adăugând povestirilor cunoscute altele, inedite, intenţia de a fixa cursul istoric al faptelor rememorate, era sub acest raport, materializată, naraţiunile tinzând să se grupeze în funcţie de momentele centrale ale campaniei. Un prim volum pe care Aurel Mihale îl subintitulează în prefaţă „Nopti infrigurate”, se referă la insurecţia armată; aI doilea, subintitulat, tot acolo, „Pământ insângerat”, evocă desfăşurarea luptelor pentru eliberarea Transilvaniei; iar al treilea, „Flamura purpurie”, prezintă contribuţia armatei române Ia zdrobirea cotropitorilor fascişti din Ungaria şi din Cehoslovacia.
Publicându-şi povestirile de război, autorul Cronicii reia, neîndoios, o tradiţie ilustrată, printre alţii, de Sadoveanu şi de Rebreanu. Cel dintâi, în Povestiri din război, evocase lupta noastră în Războiul de independenţă. Celălalt, în Catastrofa, Hora morţii şi Iţic Strul dezertor, prezenta aspectele dramatice din prima conflagraţie mondială. Viziunea amândurora e funciar tragică. Neocolind dramatismul situaţiilor, insistând dimpotrivă asupra lui, Aurel Mihale preferă să sublinieze cu putere altă latură: eroismul în diversele sale întrupări.firul a zece luni din zbuciumata şi eroica noastră istorie. Personajele sunt, ce-i drept, mereu altele, cum altele sunt şi momentele speciale în care trebuie să se definească. Senzaţia e însă că ai în faţă neîncetat aceleaşi prototipuri ipostaziate în condiţii de manifestări deosebite, purtând convenţional alt nume, având de la caz la caz, altă profesiune sau alt grad. Ceea ce nu o dată indică, aşadar, insuficienţe de ordin estetic, deschizând porţile monotoniei, se converteşte, în Cronică de război, în calitate: pentru că asigură, în mare măsură, sublinierea unora din ideile cardinale ale trilogiei: continuitatea luptei, până la victoria finală, ca într-o simbolică preluare de ştafetă şi identitatea de simţire, de ideal şi de aspiraţii a întregului nostru popor. Numeroşi eroi îşi pierd viaţa, acoperindu-se de glorie; nu puţine pasaje din biografia lor sunt de un dramatism zguduitor, cutare unitate se află într-o situaţie desperată; fiecare naraţiune îşi are autonomia ei şi fiecare acţiune un început şi un sfârşit; despărţindu-te de ele ştii că te-ai despărţit de protagonişti, că nu-i vei mai întâlni. Şi totuşi, purtând alte pseudonime, aceleaşi prototipuri care au participat la insurecţie, vor fi şi martorii capitulării necondiţionate a trupelor hitleriste. În atari condiţii, a izola un personaj sau altul şi a-l discuta e practic aproape inutil. Trăsăturile lor fundamentale (am în vedere fizionomiile celor ce reprezintă, în fond, ţara) sunt aproximativ aceleaşi, semnalând caractere drepte, voliţionale, capabile de acte vitejeşti, însufleţite de dragoste de patrie, pătrunse de umanism, muncitori, ţărani, intelectuali, tineri sau mai vârstnici, purtând ori nu uniforma militară; soldaţi, subofiţeri sau ofiţeri, toţi conturează, indiferent de însuşirile lor strict personale, de temperament sau de antecedente biografice, profilul luptătorului. E de la sine înţeles că, prezentându-i în acţiune, Aurel Mihale, s-a străduit să-i individualizeze. Aşa cum s-a străduit să-i individualizeze,pe cât posibil, şi pe naratori. Operaţia nu era dintre cele mai uşoare, din moment ce, oricâtă forţă de obiectivare ar avea prozatorul, cel ce povesteşte (sub masca unuia sau altuia) rămâne tot el.                                                                                                                                                  Pentru toate aceste adevăruri fundamentale ce-i străbat paginile, pentru valoarea ei de document uman, pentru mesajul ei înălţător, ,,Cronica de război”  merită toată atenţia cititorului.
Aurel Martin