Ioan Adam : Apărarea Patriei nr. 31/1978
Aurel Mihale – Focurile (Focul Alb)

Tema războiului este una foarte dificilă. Ea cere suflu, documentare, capacitatea de a introduce un sens  în  succesiune, în sine indiferentă, a faptelor; în fine, un temperament de maratonist. Nu oricine poate urca acest Everest. S-au încumetat până acum să abordeze acest timp prozatori de amplă respiraţie.
Lor li se alătură prin trilogia Focurile, Aurel Mihale. Izvorâtă dintr-un fond de experienţă (,, Orice operă autentică este în fond autobiografie” – spunea cândva, pe bună dreptate, Anatole France) ea gravitează de altfel în întregime în jurul unui eveniment crucial. Clarificându-se pe sine, romancierul a ajuns în stadiul în care poate clarifica şi pe alţii. Ca atare, experienţa lui e demnă de consemnat cu o atenţie care să depăşească simpla bunăvoinţă. Focul Negru, Focul Alb, Focul Roşu sunt aşadar timpii unei fresce. Cu tonalităţile ei cenuşii, cu imagistica dantescă desenată în culorile infernului, primul volum reface deruta unei ostăşimi (implicit a unui popor) împinse într-o aventură funestă şi nedorită. Albul, cel care tutelează cel de-al doilea ton, asupra căruia întârziem în însemnările de faţă, nu are desigur nimic lilial. Confruntarea nu e mai puţin sângeroasă, dar ea e dominată de incendiul înalt al conştiinţei, de maxima incandescenţă a sentimentului patriotic. Aurel Mihale scrie acum romanul unei refaceri interioare, ce preludează o mutaţie trasindividuală. Intervalul temporal evocat nu este simplu: lunile de dinaintea actului de la 23 August, dar şi cele care au consacrat victoria insurecţiei şi eliberarea Ardealului de nord ocupat; însă romancierul îl extinde cu abilitate prin racouciuri şi flash-back-uri până la începutul deceniului V. Din acest punct de vedere, tactul prozatorului este remarcabil. Personajele lui sunt oameni care aleg, care-şi schimbă destinul. Or, rădăcinile unei metamorfoze coboară mult mai departe decât de intervalul simplei ei manifestări. Prodan, Grigore Botenau, Tiberiu Bugeanu sunt mai mult decât indivizi cu existenţă relaţională. Prezenţa lor statuară are şi o valoare simbolică, indicând procesul de conştientizare a ostăşimii. Romanul rezumă o dialectică exact în clipa trecerii unor personaje dintr-un regim existenţial într-unul radical opus. Totuşi, Focurile nu este doar un roman „profesionist”, un document omogen al mediului militar.  Aurel Mihale ambiţionează la mai multi Cinematografia lumii româneşti a epocii îl obsedează. Prefacerea lăuntrică a militarilor patrioţi e proiectată pe un fundal mai amplu pe care reflectorul investigaţiei narative îliluminează instantaneu, într-o zonă sau alta. Imaginile de front, de coşmar, schiţate cu o oarecare voluptate artizană, alternează cu cele din Capitala confruntărilor insurecţionale. De la o vilă elegantă, trecem la un umil bordei ţărănesc, de la liniştea ţeapănă a statmajorişitlor la deruta unei soldăţimi în retragere; pândarul, îngrijitorul de moşie ocupă tot atâta spaţiu ca automareşalul, totul într-un carusel în care imaginea abia fixată, e expluzată vertiginos de suita dezlănţuită a celor viitoare.
Bune pagini sunt totuşi, cele de front. Aurel Mihale are înlesnirea de a picta mulţimi în mişcare, de a recrea sumar infernul de foc. Focul Alb, este de fapt romanul unei mişcări hotărâtoare care pune armata din Moldova la dispoziţia forţelor insurecţionale. Când uită de tiraniile categoriilor, când îşi lasă pur şi simplu eroii să acţioneze, fără a-i mai prinde în plasa unor consideraţii exterioare, Aurel Mihale scrie pagini memorabile. Un personaj cu relief sufletesc e sergentul Dragomir Jiga.  El face legătura între medii e, în limbajul teoreticienilor romanului modern, un hommo viator. Semnificativ, în ultima pagină a Focului alb lui i se rezervă rolul, şi el simbolic, de a rămâne în faţa viitorului înfăşurat în mantia unui sacrificiu. Oscilând între tentaţia documetului şi aceea a ficţiunii, Focul alb este o amplă metaforă epică a eroismului românesc, un eroism raţional, conştient, subordonat imperativelor supreme ale patriei.

Ioan Adam