Apariţia în seria „operelor alese” şi a romanului „Destin”, într-o ultimă ediţie (revăzută pentru o posibilă definitivare), am socotit-o necesară nu doar pentru eventuala sa nouă valoare literară,  ci şi pentru că el poate însemna, pe de-o parte, cea mai reprezentativă lucrare din anii primei perioade a activităţii mele în domeniul prozei literare; iar pe de altă parte, împreună cu alte asemenea lucrări ce pot fi luate cât de cât în seamă, ar putea fi socotit ca reprezentativ pentru perioada de început a anilor ’50, odată cu instituţionalizarea ingerinţelor si dirijismului totalitarismului comunist în artă şi literatură şi instaurarea precumpănitoare a realismului socialist. Afirmaţia ne este îndreptăţită de aprecierea ce o putem face astăzi, (după o jumătate de secol, a unei lungi si dramatice experienţe literar-artistice), într-o viziune cât mai obiectiv estetică, lucidă şi temperată, lipsită de prejudecăţi şi pe cât se poate de interese personale, de grup sau politico-sociale. Asta pentru că nu trebuie să uităm că această „nouă metodă” a realismului socialist, atât de ferm pe drept cuvânt dezavuată astăzi de majoritatea scriitorilor şi artistilor, tot asa a fost acceptată şi chiar „cultivată” de aceeaşi majoritate atunci ; fie în mod voit, fie silită de multiple, diverse împrejurări, uneori direct agresive; fie fidelă idealului politico-social al vremii; fie bucurându-se de noi si insernnate privilegii, de la cele ale afirmării profesionale la cele remuneratorii moral-materiale, atât de însemnate încât putea fi nu în mod exagerat învinuită de forme specifice de corupţie si colaboraţionism. Aceasta până în momentul în care aceeasi majoritate şi-a dat seama de „capcana” în care căzuse, de degradarea şi înstrăinarea literaturii şi artei de propria esenţă existenţial-estetică, şi-a început o tacită acţiune de salvgardare a adevăratei literaturi şi arte.
Oricum, însă, nu trebuie să uităm că îmbulzeala de atunci spre o astfel de afirmare profesională, alimentată şi susţinută în mod cinic şi sagace de totalitarismul comunist, căpătase caracterul unui adevărat fenomen care cuprinsese mai toţi scriitorii activi ai vremii; cei deja consacraţi înghesuindu-se să ocupe un loc în primele rânduri; cei din generaţia următoare întrecându-se să nu rămână de cârd, bucurându-se însă deopotrivă de pecetea „consacrării” prin acordarea a zeci şi zeci de „premii de stat” pentru zeci şi zeci de cărţi. Unde sunt acum aceste cărţi?!  Sunt (cu câteva excepţii), uitate, depăşite literar-artistic sau imposibil de reeditat. Fapt ce trebuie socotit ca atare şi nimic mai mult. Numai că unii dintre autorii acestora au devenit astăzi campionii acuzării celorlalţi, deşi tocmai ei pot fi socotiţi ca vajnici slujitori ai realismului socialist, încercaţi îndeaproape de corupţie şi colaborarionism. Nu e vorba desigur de o silită ispăşire a acestora în faţa activităţii lor literare de atunci; nici de o mai grea acţiune de culpabilizare sau mai potrivit de autoculpabilizare; ci de un efort conştient de a înţelege pe deplin esenţa fenomenului respectiv, folosind-o acum ca principal fundament al unei creaţii literar-artistice autentice, autonome, existenţial-estetice în esenţa sa.
In acest sens, mi-am asumat riscul reţinerii în seria „operelor alese” şi a romanului „Destin”, considerându-l (în urma ultimelor intervenţii ca fiind încă viabil profesional, deşi a rămas încă îndatorat realismului socialist, în înţelegerea justă a acestuia). Aceasta pentru că realismul socialist fusese el însuşi denaturat, deturnat de la propria esenţializare printr-o progresivă ideologizare, acută politizare si gravă nesocotire a specificităţii artistice, ca principală condiţie a unei adevărate, autentice, autonome creaţii literar-artistice. In realitate, realismul socialist fusese impus literaturii şi artei ca unică metodă de creaţie prin inevitabile constrângeri dominatoare: politice, conceptual-ideologice, sociologice, etc., însoţite de modalităţi artistice strict reglementate, de sensuri contrare adevărului obiectiv al realităţii, etc. Metoda a rămas în acest fel atotstăpânitoare în literatură şi artă, ca expresie concretă a dirijismului.
Autorul , 2001