Cristian Moraru : ROMÂNIA LITERARĂ (Nr. 23 din 18 august 1983)
Pământul şi reveriile voinţei

A încadra strict ultimul roman al lui Aurel Mihale (Pământ, pământ…, Valul sălbatic) în literatura colectivizării atât de generos (şi uneori atât de artificios) reprezentată în proza noastră contemporană ar fi o operaţiune comodă şi reductivă în acelaşi timp, în contradicţie cu aspiraţiile mai înalte ale romancierului şi o dovadă de incomprehensiune faţă de această veritabilă sinteză a disponibilităţilor sale creatoare. Există în noua carte a lui Aurel Mihale nenumărate semne, la diferite nivele ale textului, ce atrag atenţia asupra statutului pe care o critică ce ţine la propria-i obiectivitate este constrânsă să îl recunoască romanului. E vorba, în primul rând, de intensificarea procesului benefic de obiectivare a prozei lui Aurel Mihale, de emanciparea naraţiunii de sub stereotipia dezarmantă a clişeelor din prozele antecedente, de eliberarea tipologiei personajelor de sub maniheismul caracterologic încetăţenit în anii cincizeci şi a limbii din frazeologia circumstanţială constituită tot atunci, dar nu numai de atât. Pământ, pământ… reprezintă nu doar un lăudabil efort (încununat în mare parte de succes) de reconstituire, ci şi o reverificare a aptitudinilor prozatorului în cele câteva direcţii tematice care i-au adus un incontestabil succes de public. Indicii textuali ai unei arte narative, nu departe de apogeul ei, sunt dublaţi, nu întâmplător, de tentativa de alegorizare a cotidianului, de încercare de revelare a unui nivel arhetipal al gândirii şi comportamentului rural, de o fină problematizare în bună tradiţie moromeţiană, toate acestea fiind iarăşi semnalmentele unei proze mature, cochetând cu rafinamentele romanului secolului XX şi care se desparte de propriu-i trecut râzând, dar neuitând să folosească ceea ce deja a câştigat printr-o lungă experienţă. De la titlul romanului şi până la frecventismele scene de amănunt în cadrul cărora personajul principal, comunistul Barbu Cocorea, trăieşte paroxistic comuniunea cu pământul, asemenea eroilor lui Balzac, Zola, Reymont sau Rebreanu, întâlnim numeroase dovezi ale înscrierii problematicii cărţii într-un orizont mai vast, arhetipal aş spune, nu doar în limitele literaturii colectivizării. Şi aceasta deoarece
momentul istoric, încadrabil într-o anume etapă a revoluţiei socialiste, ce pare a domina la suprafaţa discursului epic, este permanent luminat din adânc de efectele unei mentalităţi arhaice încă funcţionale în lumea statului românesc din primii ani de după război, cenzurându-i manifestările şi dând acestora un straniu hieratism.
Din această perspectivă ingenios întreţinută de romancier, problema colectivizării este văzută în contextul mai larg al problemei pământului, cu o prestigioasă tradiţie în literatura noastră. Trecerea de la mica proprietate ţărănească la cea cooperatistă reprezintă, pentru umanitatea rurală a satului aflat la sud de geografia rurală (încercată de evenimente similare) a lui Marin Preda, Titus Popovici sau Dinu Săraru, un moment crucial al existenţei sale tocmai pentru că verifică şi aşează pe baze structural noi una dintre cele mai solide şi complicate relaţii: legătura ţăran – pământ. Marele merit al cărţii lui Aurel Mihale este, cred, tocmai modul cum autorul a armonizat, la nivel romanesc, funciarul sentiment al proprietăţii individuale şi cel infinit mai angajant al proprietăţii colective, proiectând dialectica mutaţiilor în planul obscur al psihologiei abisale nicicând mai bulversate ca acum. Privind din acest unghi romanul lui Aurel Mihale, calităţil e sale ies cu atât mai mult în evidenţă cu cât observăm multitudinea de conflicte (inclusiv în ce priveşte dihotomia psihologie individuală/psihologie colectivă) pe care prozatorul a fost obligat să le soluţioneze, toate decurgând sau fiind legate de relaţia ţăran – pământ, axul central al  structurii narative. Eroi ca activiştii de partid Tănăsache, Doctu  sau Bodea, ei înşişi ţărani sau foşti ţărani, reprezintă tocmai comprehensiunea autorului pentru esenţa colectivizării: aceasta trebuie să devină pentru ţăranii înşişi o necesitate de domeniul evidenţei, iar iscălirea cererii de intratre în colectiv nu trebuie să fie decât exercitarea liberului arbitru. În caz contrar ar fi încălcate legităţile complexe ale transformăril or, dar, mai ales, ne lasă să deducem Aurel Mihale, ar fi violentat fondul psihologic arhaic al ţăranului pentru care posesia pământului constituie exercitarea deplinei sale voinţe şi întreţinearea unei relaţii quasi-erotice. Aceasta ar fi, pe scurt, ,,teza” romanului. Fiind însă inconştient modelată de arhetipuri, gândirea (inclusiv a ţăranului) funcţionează într-un orizont specific, iar imaginaţia, pentru care cele patru elemente (primare) sunt veritabili „hormoni”, poartă o specificitate aparte. Intimitatea pământului este astfel trăită de către Barbu Cocorea la modul rebrerian. De o concupiscenţă inferioară şi, evident, mai cerebral, Barbu Cocorea rămâne un Ion al anilor cincizeci, confruntat cu problema colectivizării, iubindu-şi cu patimă pământul în posesia căruia a intrat asemenea fiului Glanetaşului, prin căsătoria cu Tia, văduva avută şi plină de nuri, şi renunţând la Fana, fata săracă ce nu a ezitat să se consoleze (dar să se şi răzbune astfel) cu chiaburul Florică Bobeică. ,,Fabula” este deci cunoscută. Dar Barbu Cocorea este nu mai puţin un urmaş al lui Petre Petre, mereu în mijlocul ţăranilor şi uneori chiar în fruntea lor, ca în 1945 (când a luat cu asalt postul de jandarmi), la muncă dar şi la horă. Eroul are ceva din profilul ţăranului mijlocaş al romanelor lui Marin Preda sau Dinu Săraru, însă eforturile sale de menţinere a status-quo-ului intră în flagrantă contradicţie cu convingerile sale comuniste. Lupta pentru păstrarea „independenţei” sale devine astfel o luptă cu propria-i conştiinţă politică încă neajunsă la maturitate şi al cărei proces de maturizare este îngreunat atât de abuzurile comise de „împuterniciţii” veniţi să strângă „cotele” şi să „lămurească” în odăi obscure pe ţăranii recalcitranţi, cât, mai ales, de complexele relaţii dintre ţăran şi pământ mai sus amintite. Insist pe această ultimă cauză deoarece, după înlăturarea primei, ea singură mai rămâne să susţină izolarea lui Barbu Cocorea, incapabil de a discerne mersul istoriei. Iubit ca o ibovnică, muncit cu îndârjire parcă într-un ritual erotic, folosit până şi ca paliativ al arsurilor, origine, subzistenţă a vieţii şi criptă, pământul constituie pentru Barbu Cocorea raţiunea sa de a fi. Ca erou revoluţionar însă, personajul rămâne în urma epocii sale, fiind inapt să sesizeze, dincolo de arivismul celor pentru care colectivul nu era decât o formă de prelevare de la îndatorirea fundamentală a muncii, necesitate obiectivă a colectivizării satului românesc. Mai mult decât un exemplu de imaturitate politică, aş vedea totuşi în eroul lui Aurel Mihale un continuator al personajului exponenţial al lumii rurale aflat cu pământul într-o comuniune aproape magic­totemică, pentru care „despărţirea” de pământ ar echivala cu propria sa anulare, cu o compromitere a vieţii la scară cosmică. Gândirea primitivă găseşte în psihologia eroului un ultim teren de confruntare cu gândirea politică insuficient de matură pentru a-şi domina instinctul de posesie ascuns sub motivaţia fragilă a „independenţei”.
Nu întâmplător, există în Pământ, pământ… obsesia ambiguă şi recurentă a Apei (încă din subtitlu) ce vine să completeze (după Focurile) tabloul presocratic al elementelor de la baza universului romanesc al lui Aurel Mihale, dar, nu mai puţin, să instituie o „nouă facere a lumii” (p. 347), o reconstituire veridică a primilor ani ai revoluţiei, când, într-adevăr, se structurau elementele ce vor alcătui baza noii lumi. Problema fundamentală, trăită cu maximă intensitate de eroul central, este cea a păstrării autonomiei de gândire şi acţiune a individului în acest uriaş proces, adică aşa cum ne spune romancierul prin unii din eroii săi, de a te afla pe culmea valului ce şterge haturile dintre pământuri, de a-i înţelege mecanismul şi sensul, nu de a te lăsa dus de acesta, de a (te) conduce, nu de a fi manipulat. Înseamnă, cu alte cuvinte, a pătrunde esenţa noii vieţi prin valul revoluţiei ce adună pământul la un loc, ca înaintea unei noi geneze.
Pământ, pământ… este astfel un roman al întemeierii, cât şi un poem al voinţei de conservare a individualităţii umane arhaice prin menţinerea nemijlocitei comuniuni cu pământul, dublate însă de pierdem perspectivei istorice a eroului reformator. Refuzul aderării la structuri neasimilate, părăsirea simbolică a satului de către Barbu Cocorea şi abandonarea pământului semnifică totuşi depăşirea crizei de conştiinţă şi asumarea unui itinerar al cunoaşterii, dincolo de limitele lumii familiare.
Frescă a satului românesc în plină colectivizare, … ocolind cu abilitate locurile comune ale prozei preocupate de „obsedantul deceniu”, noul roman al lui Aurel Mihale îşi subordonează mai vechile registre tematice (proză „detectivistă”, ,,de război” etc.) investigării universului rural şi unei autentice confruntări de idei. Valul sălbatic, prima secţiune din Pământ, pământ … poartă semnele unei arte romaneşti aflate aproape de performanţele genului şi de care stăpânirea superioară a materialului lingvistic dintr-un următor volum al ciclului ar apropia-o şi mai mult.

Cristian Moraru