Dan Ursuleanu , revista „Luceafărul” , August 1966
Aurel Mihale:  „Cronică de război”

Zilele acestea, în preajma sărbătoririi lui 23 August 1944, a apărut o amplă cronică a participării României la războiul antifascist. Autorul ei, Aurel Mihale, intrat în ultimul timp în conul de umbră al tăcerii criticilor literari, revine în atenția acestora ca şi în circuitul cititorilor, cu o operă laborioasă de peste 1200 de pagini: cele trei volume de nuvele intitulate Cronică de război. Cartea era în parte previzibilă, în parte nu. E adevărat, Aurel Mihale se făcuse mai demult cunoscut prin excelentele istorisiri de război reunite de-a lungul anilor în culegerile Ultimul asalt, Nopţi ȋnfrigurate, Podul de aur, şi salutate al vremea lor de critică. Nuvelele sale rămâneau însă, în ciuda unei pasiuni vechi de cinsprezece ani a scriitorului pentru proza de război, episoade convingătoare dar totuşi episoade; „Felurite aspecte din ceea ce s-ar putea numi fresca ultimului război” după cum se exprima, cu ocazia apariţiei volumului. „Nopţi ȋnfrigurate”, Perpessicius. De aici şi până la cronica pe care o avem acum în faţă, drumul a fost lung şi dificil, şi lucrul acesta îl recunoaşte Aurel Mihale ȋnsuşi în „Cuvântul de Ȋnceput” al cărţii. Problema principală pare să fi fost pentru scriitor ȋmbinarea autenticității, a ecoului neîntârziat şi veridic, cu perspectiva timpului, care dă o privire superioară de ansamblu. „A trebuit să mai treacă câţiva ani (n. n. din 1951, data apariţiei celei dintâi povestiri cuprinse în „Cronică de război”), pentru ca să mă apropii ceva mai mult de înţelegerea acestui şir de fapte eroice unice, de o simplitate stelară în măreţia lor — ca însăşi viaţa, lupta şi jertfele miilor de luptători — dar de o mare bogăție şi diversitate în manifestările lor, în desfăşurarea şi trăirea lor lăuntrică”.
Ceea ce individualizează opera lui Aurel Mihale în seria fertilă a prozei româneşti de război este întâi de toate caracterul popular ar reprezentării evenimentelor. Dacă în proza iluştrilor noştri realişti-critici Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, războiul era oglindit în conştiinţa unor intelectuali ajunşi în situaţii limită, devenind pretextul unei analize infinitezimale, a implicaţiilor psihologice, dacă în proza anilor de după eliberare războiul a fost „interpretat” literar, ca explicaţie a unor noi direcţii pe care a evoluat conştiinţa socială, reanimată de apa vie a încrederii în forţele constructive descătuşate, povestirile lui Aurel Mihale, sistematizate riguros, au ca obiect în sine psihologia şi comportamentul tuturor categoriilor sociale în chiar anii conflagraţiei, aducând totuşi masiv în primul plan reacţiile şi fondul uman al soldatului simplu, de obicei ţăran sau al muncitorului în salopeta albastră (teribila uniformă a unei „arme noi”, necunoscută de fascişti, dar atât de redutabilă în luptele pentru izgonirea invadatorilor.
Dacă fiecare dintre povestirile celor trei volume acreditează figura câte unuia sau a mai multor eroi, la sfârşitul cărţilor sale se sedimentează în semnificaţia unui supraerou unic: poporul ridicat la luptă ca o singură entitate. Un al doilea personaj să-i spunem tehnic — al acestei fresce de război este persoana povestitorului, proteică prin perfecţiunea şi rapiditatea travestiurilor. Ca un actor desăvârşit, autorul işi schimbă de la o nuvelă la alta identitatea, devenind succesiv comandantul tunului din Podul, inginerul din Bateria albastră, femeia din Durere, ţăranul din De veghe, recrutul din Ȋn avanpost, şeful de patrulă din Ȋntr-o zi de primăvară etc. Antrenarea pasionată în destinul fiecăreia din ipostazele întruchipate este al doilea element unificator al ciclului, creând impresia seducătoare a unei „mese rotunde” cu participanți la fel de experimentaţi şi de avântaţi în discuţie, o variantă nouă, indirectă, a tehnicii povestirii din Hanul Ancuţei. Indirectă pentru că nuvelele se reunesc direct în carte, „In linia I-a a lecturii” ca să spunem aşa, pe când Sadoveanu le unifica într-o a doua linie, o ocazie care reunea povestitorii, de exemplu „Hanul Ancuţei” (devenit aproape un simbol), după care urma ultima operaţie, de translaţie a ciclului din paginile cărţii.
Dacă ciclul, sistematizarea nuvelelor după criterii temporale şi spaţiale dă acea perspectivă detaşată, sintetică asupra evenimentelor, rolul persoanei I este acela de a lumina faptele din interior, într-un efort analitic. Primul aspect este rolul unei viziuni istorice, avansate, celălalt rezultatul unei impresionante experienţe de campanie, care îl ȋndreptăţeşte pe Aurel Mihale să se supună verosimil şi convingător peste viaţa diferitelor personaje, topindu-se fără stângăcie în relațiile multiple pe care le relatează, fie că au fost trăite nemijlocit pe front, fie că au fost auzite sau de-a dreptul imaginate.
Una dintre trăsăturile cele mai frapante ale prozei de război a lui Aurel Mihale este arta gradaţiei, tehnica suspansului, redarea aşteptării, a neliniştii şi a ȋncordării, adică exploatarea artistică a acestor momente de calm aparent, ca o perdea străvezie întinsă peste un butoi de pulbere, care uzează moralmente soldaţii mai mult decât apocalipsa de explozii sau ȋncleştarea sălbatică a luptei corp la corp. Este clipa rară — speculată cu pricepere de către scriitor — în care oamenii se apropie spontan, pipăind linia sufletului, în care se face ultima — poate — mărturisire, şi de aceea cea mai sinceră, în care se rupe o lacrimă pentru vecinul din stânga, căzut, şi ostaşul extenuat, dar încrezător în cauza pe care o apără, mărturisind şoptit gândurile de viitor şi durerile trecutului. Este un răgaz preţios de cunoaştere a personajelor, în ipostaza ideologiei lor, pe care Mihale nu îl scapă în nici una din povestirile sale, lăsând relevarea laturii eroismului popular pe seama momentului fizic al acţiunii. Şi acest eroism cunoaşte o gamă largă de accepţii, de la setea elementartă a ţăranului de a apăra moşia strămoşească (Motoganii) pȋnă la eroismul superior în virtutea unor raţiuni înalte, sacrificiul conştient şi necesar pentru triumfarea unei idei încă abstracte dar a cărei finalitate concretă este îndoielnică (Trenul de seara, Hotărârea).
Spuneam că perspeciva eroică este dată în primul rând de stricta organizare a „Cronicii”. Cartea cuprinde trei cicluri largi, aproximativ egale ca dimensiune, corespunzând fiecare câte unei etape a războiului. Autorul însuşi mărturiseşte în prefaţă: „in partea întâi a „Cronicii”, care s-ar putea subintitula „Nopţi Infrigurate”, am căutat să prind eroicul momnet al insurecţiei armate din august 1944, când ȋntr-o singură noapte, armata şi întregul nostru popor, s-au ridicat ca un singur om, pe tot întinsul patriei, la oraşe, la sate şi pe front, împotriva dicaturii fasciste şi cotropitorilor hitlerişti. ȋn partea a doua, care s-ar putea subintitula „Pământ ȋnsângerat” am urmărit desfăşurarea grelelor lupte din Transilvania, duse pentru eliberarea pământului nostru străbun, pentru alungarea cotropitorilor fascişti, de pe ȋntregul teritoriu al patriei. Ȋn partea a treia, care s-ar putea subintitula „Flamura purpurie”, am urmărit faptele de arme ale armatei noastre dincolo de graniţele ţării, în cursul luptelor de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei, până la victoria finală. asupra Germaniei naziste.”
Dan Ursuleanu