Dumitru Micu – ,,CONTEMPORANUL” – 10 iunie 1977

Utilizând modalitatea clasică a povestirii, romanul este, cum s-a remarcat, o odisee modernă. Odisee eroică, nu lipsită de secveţe tragi-comice şi groteşti, a unui ostaş român, care, supravieţuind luptelor de la Cotul Donului, se înapoiază acasă, clandestin, cu peripeţii fantastice. Decis să-şi revadă sotia şi meleagurile de obârşie cu orice preţ, şi stăpânit de o credinţă fanatică în propria capacitate de a înfrâge orice adversităţi, sergentul Dragomir Jiga porneşte, cu câţiva camarazi, într-o sanie, pe un ger năprasnic, spre sud-vest, în necunoscut, cu gândul de a ieşi cumva din încercuire. Pe drum, încăierându­ se cu nişte nemţi, care vor să le ia sania, îi împuşcă, însă după ce agresorii le omoară, în paroxismul furiei neputincioase, caii. Merg în continuare pe jos, zi şi noapte, cu frică, nemâncaţi, biciuiţi de crivăţ, loviţi de pulberea zăpezii răscolite, atacaţi de stoluri flămânde de corbi şi ciori, însofiţi de urletele lupilor. Parcă ni s-ar povesti un basm: …,,fugarii rătăceau prin stepă flămânzi şi istoviți,  târându-se. Nu mai ningea; bătea numai vântul, subţire şi tăios, învolburându-se, suflarea lui de gheaţă frigea. (…) De jur împrejur nu era decât zăpadă şi cer; un cer nemărginit ca şi câmpia, vânăt şi rece, plumburiu (…). În zare, le juca aprins, într-o plutire stranie, valul acela de lumină imaterială, care le lua vederea. ” Drumul trecând pe lângă un spital, sergentul intră înăuntru în speranţa de a-şi găsi acolo un frate, despre care nu ştia dacă mai e în viaţă, şi chiar îl găseşte. Scoţându-l îl va transporta, înfăşurat într-o pătură, ajutat de unul dintre camarazi, cale lungă, prin viscol şi nămeţi, într-un fel ce aminteşte de plecarea spre soare­ apune a lui Eneas, cu tatăl său Anchises în spinare, după înfrângerea Troiei.„ Caracteristica romanului „Focul negru” e tocmai autenticitatea, virtutea de a comunica momente unice, situaţii de neuitat, de a construi un scenariu viu, nealterat de scheme şi convenţii. Versiune amplificată a romanului Fuga (1963) întâmpinat la apariţie cu meritate elogii de critică, „Focul negru” posedă, natural, toate însuşirile lui, potenţate. În ansamblu  cartea îşi întrece calitativ prima versiune, fiind poate, cel mai izbutit, până la ora actuală, roman al autorului.
Nu peripeţiile, ca atare, fac însă substanţa scrierii; „Focul negru” e un roman al condiţiei umane în circumstanţe tragice excepţionale, axat pe traiectul unui destin. Calvarul lui Dragomir Jiga e în planul vieţii interioare o ascensiune-penibilă, dramatică – spre orizontul unei alte înţelegeri. Miile de kilometri străbătuţi de ţăranul în uniformă militară,  de la cotul Donului la Hârtoapele,  despart nu numai două puncte geografice, ci, implicit, două moduri de a fi, de a gândi şi acţiona. Din primele situaţii, sergentul ni se înfăţişează cu suflet mare, ca un om care, dacă şi-a pus ceva în gând, nu poate fi oprit de a-şi duce hotărârea la îndeplinire de nimeni şi de nimic. Hotărârea lui majoră e aceea de a trăi şi a se întoarce acasă, iar pentru a şi-o realiza, nu alege calea evitării pe cât posibil a pericolelor, ci, dimpotrivă, înfruntă primejdiile cu îndârjire, căutând şi izbutind să le facă faţă prin iscusinţă. Ca soldat e, în toate privinţele, exemplar. Nu dintr-un sentiment artificial întreţinut al „ datoriei”, ci sub teroarea iluziei că, remarcându-se, comandanţii au să-şi ţină promisiunea de a-i acorda o permisie, pentru a-şi vedea soţia. Cu această idee fixă de spirit, Dragomir Jiga acţionează ca un posedat. Execută ordinele, chiar pe cele mai absurde, cu o străşnicie demenţială. Se decide să se retragă, cu cei vreo cinci combatanţi care au mai rămas, doar după ce vede că toţi comandanţii fugiseră. În stare să mişte stâncile, voinţa aprigului sergent e acţionată, la început, ca toate celelalte facultăţi ale sale, de un individualism ţărănesc atroce, emanaţie a unei instinctuălităţi sănătoase ireproşabile. Fantastica aventură pe care o trăieşte îl preschimbă pe acest Ion de dincoace de munţi, trimis să cotropească pământuri la care nu râvneşte, cum n-a râvnit neam de neamul lui, într-un militant pentru schimbarea temeliilor existenţei. Ceea ce dă romanului consistenţă e tocmai veridicitatea procesului sufletesc înregistrat şi a scenariului ȋn al cărui context evoluează. Naratorul nu întreprinde analize psihologice minuţioase, dar expune situaţiile prin care trece personajul (şi multe din acestea sunt situaţii-limită) atât de detaliat, atât de edificator, încât revelaţiile din conştiinţa lui Dragomir Jiga apar ca urmări necesare ale experienţei existenţiale parcurse, iar opţiunea politică se înfăţişează oricui ia cunoştinţă de această experienţă ca singura decizie raţională din partea unui om de structura morală a sergentului nostru.
Dragomir Jiga nu e singurul personaj izbutit. Chiar dacă sumar conturaţi, unii dintre tovarăşii săi – îndeosebi Sfetescu, descurcăreţul furier al companiei, procurator, prin şiretlicuri, în mai multe rânduri, de hrană şi bani – se ţin minte. Tot astfel, câţiva ofiţeri, atât dintre cei iremediabil descompuşi, moralmente, irecuperabili (maiorul Ciupragea, căpitanul Dabija) cât şi dintre ceilalţi, patrioţii,  antifasciştii  (colonelul Boeanu,  în special).  Nu lipsit de relief este profilul comunistului Spirea, mentorul politic al lui Jiga.Situaţiile extraordinare (şi tocmai prin aceasta fireşti, verosimile) cereau un personaj pe măsură şi romancierul a izbutit să creeze în Dragomir Jiga un om viu, conducător prin vocaţie, multilateral înzestrat, în stare să facă faţă întâmplărilor celor mai neprevăzute, să se  descurce  în  împrejurări dintre cele mai complicate. Luat prizonier, împreună cu ceilalţi fugari de către o patrulă sovietică el câştigă încrederea comandatuui, decis să-i lichideze, în chipul cel mai convingător cu putinţă, anume repezindu-se, când sunt atacaţi de un detaşament inamic, asupra unei mitraliere şi trăgând cu ea cu sete în nemţii mai mulţi la număr decât ei. Pe un majur şeful bucătăriei unui punct de control şi-l face prieten, potrivindu-se lui, flatându-i amorul propriu. Pe tot traiectul calvarului său, eroul se orientează rapid,  cu un simţ infailibil al concretului, ştie să se comporte în funcţie de împrejurări, când asemenea voinicilor încolţiţi de poteră, când asemenea lui Păcală, să-şi- valorifice, când resursele curajului, când valenţele şireteniei. Inflexibil ca fierul, când e vorba să dea curs, oricare ar fi riscurile, unei hotărâri matur chibzuite; iar când e vorba de a ieşi din vreo încurcătură, dovedeşte abilitate deosebita.
Într-un cuvânt, „Focul negru” e unul dintre romanele româneşti de război de incontestabilă realizare literară, poate cel mai reuşit dintre cele de după 1944. Prin crearea de situaţii, de scene în stare să transmită palpitul vieţii, cartea realizează un film de o putere evocativă remarcabilă, un spectacol al condiţiei umane tragice, memorabil. “

Dumitru Micu