Mihai Ungheanu : LUCEAFĂRUL (Nr. 4 din 28 ianuarie 1984)
Aurel Mihale: PĂMÂNT, PĂMÂNT…

Aurel Mihale nu are superstiţia că temele majore au compromis proza românească postbelică şi, consecvent cu sine, se întoarce cu regularitate la marile teme ale societăţii româneşti postbelice. Ultimul său roman, Pământ, pământ… se ocupă de momentul în care primele întovărăşiri agricole deveneau gospodării colective, încercând să surprindă, cu avantajul distanţei în timp față de fenomen şi faţă de încercările literare de aceiaşi inspiraţie, fizionomia netrucată a acestei mutații sociale şi politice. Împrejurările socializării agriculturii în anii cincizeci au fost tratate în numeroase producţii literare prompte, de al căror schematism şi simplism n-a scăpat în întregime nici o nuvelă ca Desfăşurarea, în care totuşi observaţia şi analiza psihologică copleşesc teza. Abordată până la abuz, sufocată de scrieri cu tipar şi soluţii unice, tema colectivizării a fost practic părăsită înainte de a fi exploatată în termeni adecvaţi. Rezistenţa ţărănimii şi resorturile acestei rezistenţe au fost prezente în proza socializării agriculturii mai mult ca o ilustraţie antitetică a procesului mutaţiei sociale, decât ca un obiect de studiu propice prozei.
Schimbarea de optică (a autorului) a fost favorabilă fie adâncimii, fie perspectivei romaneşti. În locul unei fiinţe naive şi retardate, care nu poate evolua decât prin „luminare”, prin „lămurire” , inaptă deci de orientare socială şi politică proprie, acest roman propune un ţăran dens psihologic, cu un sistem de valori proprii cristalizat, apt să înţeleagă şi să judece singur fenomenele care-i stau ameninţător în faţă şi de care se distanţează ori se apără cu mijloacele pe care i le oferă împrejurarea. De la o viziune colonială asupra băştinaşului menit, în viziunea fostei reţete a prozei postbelice, să fie dus împotriva înţelegerii lui către o altă formulă de viaţă, proza românească a păşit la o viziune din interior a evenimentelor. Romanul Pământ, pământ… se înscrie în procesul de reevaluare a acestui trecut nu prea îndepărtat, care începe să devină istorie, personajul său principal nefiind rezistentul confuz, care odată lămurit acceptă ceea ce refuzase până atunci, ci rezistentul lucid, care deşi marginalizat mai târziu de istorie, nu este totuşi înfrânt. Barbu Cocorea este un ţăran cu personalitate. El a făcut frontul în răsărit şi în apus, s-a bătut şi cu ruşii şi cu nemţii, iar în 1945 a fost unul dintre cei care au avut un cuvânt de spus în asaltul prefecturii şi împărţirea pământului la ţărani, el însuşi fiind ţăran sărac. Barbu Cocorea nu este dintre cei ce se lasă târâţi de evenimente, ci, la nivelul său, un făcător de istorie, cu conştiinţa rolului său. Condiţia eroului este de la început alta decât a majorităţii celor pe care proza românească i-a pus în situaţii asemănătoare. El ştie că evenimentele au un sens, că ele stau în mâna celor care pot şi au dreptul să le dea un sens şi când evoluţia firească a lucrurilor este contrazisă de curenţi inverşi, departe de a fi pasiv şi regresiv, caută să înţeleagă, să acţioneze şi chiar să câştige… El este un erou antitetic, iar Pământ, pământ… o carte care respiră deliberat alt aer decât al creaţiilor mai vechi pe aceeaşi temă. Lumea romanului lui Aurel Mihale se localizeză pe undeva pe malul Dunării, pe a cărui gheaţă, după o vacă rătăcită, trece unul dintre eroii cărţii, după cum altul încearcă să se refugieze în ţara vecină de teama repercursiunilor politice. Satul e văzut global în liniile sale tradiţionale, cu cristalizările şi practicile lui sociale străvechi, fără accente pitoreşti. Refuzul exotismului în înfțişarea universului rural este una din victoriile de atitudine şi conţinut ale romanului lui Aurel Mihale. Bizareriile care au făcut deliciile unei anumite proze ţărăneşti sunt absente cu totul aici. Prozatorul ştie totul despre universul romanului său de la topografia satului şi a împrejurimilor până la genealogia celor mai importanţi eroi ai cărţii ori stereotipiile locului… Detaliile, câte sunt, se integrează precis în povestire, slujind-o şi făcând parte din ea. Veridice şi funcţionale sunt şi personajele de acompaniament ale eroului principal. Ei sunt tovarăşi de front ai lui Barbu Cocorea, aşa cum sunt majoritatea consătenilor… şi această experienţă comună configurează puternic umanitatea rurală din Pământ pământ… Peste întorşii la vatră de după război, peste împroprietăriţii prin propria lor acţiune, peste asediatorii prefecturii şi întemeietorii organizaţiei de partid locale, vine însă un şoc imprevizibil: înfiinţarea peste capul şi împotriva voinţei ţăranilor a gospodăriilor colective. Aurel Mihale marchează cu multă siguranţă conturul de fapt, suprapus şi exterior, al acestui eveniment pe care ţăranii îl simt ca străin şi-l tratează ca atare. Echipa fostului marinar „împuternicit”, care, uzând de mijloace înjositoare şi dure, dă lovitura de berbece acestei aşezări tradiţionale care este satul lui Barbu Cocorea. Ceea ce valorifică Cocorea şi prietenii lui, şi împreună cu ei autorul romanului, este experienţa lor din armată. Aurel Mihale tinde să facă din acest ţăran trecut prin focul celor două fronturi şi ale primelor iniţiative sociale de masă de după război. ţăranul reprezentativ al perioadei, evident opus sătenilor cufundaţi în întuneric pe care i-a înfătişat o bună parte a prozei noastre postbelice după un model comod.
Interesul romanului lui Aurel Mihale vine din concreteţea şi convergenţa lui. Pământ, pământ… este in bună măsură, un roman substanţial fără prisosuri, cu un just dozaj al materiei de viaţă, cu un control suveran al ei în economia cărţii, cu eroi credibii şi cu un univers convingător. Autenticitatea este izbitoare, fără exces, decurgând din acţiune şi mai ales din acea mişcare dezinvoltă şi calculată, în acelaşi timp, a romancierului în universul său compact, ritmat fără lacune. Adversarul cel mare al prozei lui Aurel Mihale este lipsa de relief a curgerii materiei epice, care aici, după o lungă expoziţie pregătitoare, este spartă de lovitura de teatru a unei crime, a unei anchete a unei confruntări între urmărit şi urmăritor. Temperatura creşte brusc, acţiunea devine trepidantă, deznodământul amânând-se prin capacitatea de rezistenţă şi ripostă a presupuselor victime. Sunt pagini de bună scriere poliţistă redactate strâns, fără pauze, fără gesticulaţie inutilă, în care o acţiune decurge din alta, ca veriga unui lanţ din altă verigă, într-un crescendo imprevizibil, dar justificat de materia umană şi de împrejurări. Cum vocaţia prozatorilor români pentru astfel de naraţiuni s-a probat de puţine ori, apariţia acestei secvenţe poliţiste încadrată în romanul Pământ, pământ… este pe cât de surprinzătoare, pe atât de bine venită… Cocorea este supus şi acestui test de inteligenţă şi rezistenţă, duşmanul său fiind anchetatorul de siguranţă Dâba. Deşi formula poliţistă preferă complicaţia umană şi socială a mediului urban, Aurel Mihale a reuşit performanţa de a o plasa la modul cel mai natural într-o dramă poliţistă autentică în lumea satului… Barbu Cocorea contribuie decisiv la ieşirea din necaz a lui, şi a satului, dar nu vrea să accepte noua situaţie creată a acestuia. El va rămâne în afara gospodăriei colective, în ciuda stăruinţei celor care vor să-l lămurească, şi, după ce-şi pierde nevasta, părăseşte pământul şi se duce la oraş să „construiască socialismul”.
Aurel Mihale ne propune astfel un erou consistent şi credibil şi o problemă: a făcătorilor legitimi şi ilegitimi de dreptate socială. Barbu Cocorea şi ai lui sunt făcătorii legitimi de istorie, peste care însă se suprapun în mod forţat alţi făcători de istorie, care pretinzând că-i continuă pe primii, îi înlătură… Eroul lui Aurel Mihale este rotund psihologiceşte, propunerea pe care ne-o_ face Pământ, pământ… este demnă de atenţie… romanul este în datele lui principale o carte de reală autenticitate, animat de o viziune personală asupra momentului social şi politic surprins, plină de adevăr omenesc pe toată întinderea lui… personajul Fanei, ca şi cel al Tiei, pe versantul erotic al romanului, fiind impresionante… Un roman demn de a figura între cărţile care rescriu cu succes teme vechi dintr-un unghi cu totul nou.
Mihai Ungheanu