După absolvirea liceului la Chişinău (1942), se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă şi din 1944 participă la război, luptând şi pe frontul din Cehoslovacia. Odată încheiat conflictul mondial, abandonează cariera militară, devenind student al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi, în paralel, al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti (1945-1947). Este angajat cadru didactic universitar (1949-1954) şi primeşte numeroase atribuţii în domeniul cultural, la Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, la Uniunea Scriitorilor, la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Va mai fi redactor-şef adjunct la „Viaţa românească” (1953-1954), în conducerea revistelor „Luceafărul” (1958-1959) şi „Gazeta literară” (1962) şi director al Editurii pentru Literatură. Deşi debutul său din 1943, cu versuri antirăzboinice publicate în „Dacia rediviva”, prefigura o activitate poetică, după 1948 aceasta va fi lăsaă deoparte în favoarea construcţiilor în proză, mult mai adecvate, ca formă, experienţelor de viaţă ce urmau a fi transpuse. Deţinător al experienţei frontului şi având acces la informaţii puţin cunoscute, scriitorul deplasează permanent centrul de interes documentar al cărţilor consacrate acestei arii tematice … Surprinzător şi destul de neobişnuit în practica autorială, traiectul labirintic al operelor lui Mihale presupune, în majoritatea cazurilor, schimbări de perspectivă asupra evenimentelor consemnate, substituiri de personaje şi de caractere, grupări şi regrupări de volume, „revizuiri” şi „adăugiri”. Trilogiile Cronică de război (I-III, 1966) şi Focurile (I-III, 1977-1978), culegerile de povestiri Podul de aur (1964), Somnul de veghe (1969), o parte a scenariilor Batalionul doi (1957), Am fost şaisprezece (1980) sunt scrise cu intenţia evidentă de a oferi cititorilor descrierea completă şi detaliată a implicării armate a României în război şi a consecinţelor ce au decurs, în anii imediat următori, din această participare. Deşi structurate după scheme şi clişee impuse de propagandă, prozele lui Mihale reuşesc să strecoare şi informaţii inedite, mai ales despre starea de spirit şi cea materială a armatei române ori despre bătăliile purtate dincolo de Prut. Bun creator de atmosferă şi de vaste descrieri, prozatorului îi reuşeşte mai ales marcarea contrastelor sau a asocierii peisaj-stare de spirit. Evenimentele de la sfârşitul lui 1989 au dat ocazia autorului fie de a-şi regândi opera (toate ciclurile narative anterioare trec prin procesul revizuirii), fie de a se putea exprima liber, în registru romanesc, asupra unor teme precum colectivizarea -Pământ, pământ… (I-III, 2001) – sau rolul real deţinut de armata română în cel de-al doilea război mondial – Lada de companie (1997) – teme care, în concepţia lui Mihale, ar trebui să ducă la „incriminarea directă a structurilor sistemului totalitar”. De asemenea, ciclul Argus (I-III, 2002) îl readuce în prim-plan pe Ştefan Varduca, modelul ofiţerului de contrainformaţii integru, pe nedrept trecut în rezervă înainte de decembrie 1989, „pentru incompetenţă profesională şi abuz în serviciu”, deoarece încercase să contracareze acţiunile de spionaj militar. Sub pretextul ficţiunii, se încearcă acreditarea uneia dintre interpretările date evenimentelor care au provocat schimbarea regimului politic în România: conspiraţia unor puteri străine, disimulată ca revoluţie. În 2001 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară.
Revista “Observator de Călăraṣi”