Ov.S. Crohmălniceanu- ,,GAZETA LITERARĂ” nr. 21-1963

„ Cu “Fuga” (ulterior „Focul negru“) literatura noastră nouă dobândeşte primul său roman adevărat al războiului din răsărit. Nu subestimez eforturile anterioare, dar ele nu s-au concretizat până la urmă într-o reconstituire vibrantă de autenticitate. Intuiţii artistice juste au rămas descurajante în asemnea încercări de rezolvări facile şi schematice. Nu ignor nici tributul pe care-l mai plăteşte Aurel Mihale acestor clipe (episodul de la Odesa)… Dar aici naraţiunea merge fără poticniri… cu un simţ sigur al psihologiei soldaţilor şi ofiţerilor, cu o forţă de evocare a realităţilor impresionantă. Invenţia dramatică e surprinzătoare…
… Cartea lui Mihale e (poate dincolo de intenţiile autorului) o pledoarie izbutită pentru tipul de roman care se ocupă de marile evenimente istorice nu prin ample pânze cu o multitudine de personagii din toate straturile sociale, ci printr-un singur destin de om obişnuit, silit să străbată o expereinţă revelatoare şi tipică; de asemeni, pentru romanul care nu contemplă faptele din diferite puncte de vedere, ci păstrează pe tot parcursul naraţiunii o singură perspectivă, a eroului principal. Aceasta a fost o primă idee fericită a autorului. “Fuga” („ Focul negru“) e povestea războiului din Est aşa cum l-a trăit un ţăran sărac, Dragomir Jiga, proaspăt căsătorit, care nu şi-a pus niciodată probleme de politică internaţională, nu s-a gândit că s-ar putea împotrivi statului, ordinelor primite ca ostaş, dar şi-a jurat „să-l împuşte şi pe Dumnezeu” ca să se întoarcă acasă. Cu o asemenea psihologie foarte răspâdită, eroul, după ce a cunoscut vicisitudinile frontului: mizeria, foamea, gerul, păduchii, primejdia morţii, se găseşte înfaţa catastrofei de la Stalingrad. Înnebunind la gândul că nu-şi va mai putea revedea  astfel nevasta, sergentul Dragomir Jiga caută cu eforturi desperate, supraomeneşti, cu o voinţă crâncenă, neîmpăcată, să iasă din încercuire. Aceasta este ,,fuga”. Fără alt obiectiv decât să scape, să ajungă acasă, eroul îşi conduce rămăşiţele grupei prin pustiul imens al stepei, prin oceane de zăpadă. Mulţi asemenea fugari pier pe drum, sleiţi de oboseală, îngheţaţi, bombardaţi de aviaţia sovietică sau ucişi de nemţi…
…Bine prinse, din câteva linii, sunt şi figurile ofiţerilor antonescieni: căpitanul Dabija… maiorul Ciupragea… colonelul Frangopol…  La polul opus se profilează figura de ofiţer patriot a colonelului Boteanu. Mihale surprinde iarăşi cu inteligenţă, în îndurarea stăpânită a acestui om, conştiinţa militarului integru, răvăşită de întrebări dureroase……Şi când„fuga” şi-a atins obiectivul (Jiga e iar lângă Cristina, în satul său), brusc, în conştiinţa fugarului se aprinde ideea atroce că s-a zbătut în zadar. Realitatea apocaliptică de care a vrut să scape, gonind spre ţară, întorcându-se la existenţa lui anterioară cu necazurile ei, dar scutită cel puţin de ororile războiului, bestialităţii şi crimei, n-a dispărut. Ea l-a urmărit tot timpul, este aproape, stă gata să-l înconjoare şi să-l înhaţe iar. La regiment nu se poate întoarce, fiindcă îl aşteaptă Curtea marţială; în sat îl pândesc jandarmii; războiul nu s-a terminat. Şi romanul se încheie cu gestul lui Jiga care îşi ia pisstolul şi se pregăteşte de plecare, înţelegând, deocamdată, doar atât, că nu fuga, ci lupta este singura cale de scăpare din această realitate absurdă şi sinistră. Mihale găseşte mijlocul de a face sensibil sub o formă foarte vie şi foarte directă, omenească un complicat proces de psihologie colectivă. E vorba de dislocările petrecute în conştiinţa soldaţilor români, în majoritate ţărani, după Stalingrad. E vorba de fondul social-moral obiectiv, care a creat posibilitatea actului istoric al întoarcerii armelor. Ce se întâmplă în sufletul lui Jiga, experienţa lui, are o adâncă şi amplă valoare reprezentativă. Romanul arată cu subtilitate şi adevăr cum s-a format în rândul oamenilor simpli, îmbrăcaţi cu uniformă de soldaţi, conştiinţa că numai măturându-l pe Antonescu şi clica lui, ridicând tot poporul împotriva hitleriştilor, coşmarul războiului poate lua sfârşit…                                         …Şi cine va citi cartea lui Mihale nu va uita niciodată uruitul subteran de la începutul romanului, când dincolo de ştirea eroilor, soarta lor se decide într-o bătălie cumplită cu un ecou surd, îndepărtat şi misterios; cu instinctul lor ţărănesc şi soldaţii simt că se pregăteşte ceva în aer, înfundul pământului, şi îl înregistrează cuprinşi de o mare nelinişte. La fel, vibraţia îngheţată a aerului în nemărginirea stepei de zăpadă, întâlnirea lingurilor în ceaunul cu fiertură din  casa  ţăranului ucrainean unde poposesc fugarii, conversaţia nocturnă pe care, la Krasnâi Luci, Jiga o ascultă desfăşurându-se între majorul Voicilă şi un locotenent intrat într-o stare de descurajare absolută, zborul corbilor peste rămăşiţele oştilor zdrobite şi îngropate în zăpadă sau atâtea alte detalii ale acestei reconstituiri inspirate capabile să te facă a retrăi efectiv experienţa dramatică a eroilor. ”

Ov.S. Crohmălniceanu