Trilogia „ Pământ, pământ… “, urmăreşte reprezentarea concret-artistică, literară a unui îndelung şi sinuos proces politico-economic, social-uman,  moral,  desfăşurat în planul conştiinţei înţelenite de veacuri a ţărănimii, ca dimensiune existenţială a acesteia, întemeiată pe sacra proprietate individuală asupra pământului şi pe relaţiile economice, social-umane ce decurg din acestea, a modului autentic de a fi şi supravieţui; proces urmărit din faza declanşării lui intempestive şi brutale, apoi a desfăşurării sale tot mai represive, până în faza premoţională a sleirii sale, a impasului ce l-a adus la inevitabila, proprie prăbuşire.
Primul  roman,  ,, Valul sălbatic“,  urmăreşte  să prindă în   imagini  şi reprezentări literar-artistice  desfăşurarea acestui proces  de conştiinţă – adânc şi îndelungat,  grav şi dramatic, traumatizant -, corespunzător începutului colectivizării de la începutul anilor ’50, întâmpinată de ţărănime  cu o împotrivire  instinctivă,  în  multe  cazuri lucidă,  dar  cu  atât mai sfâşietoare,  şi  trăită diferit, potrivit diversităţii acesteia. Proces urmărit din chiar momentul declanşării colectivizării forţate, în masă, necruţătoare, ca o acţiune samavolnică, primitiv-agresivă, dur-represivă, asemenea unui val sălbatic ” care mătura şi lua cu el majoritatea ţăranilor, închegând primele gospodării colective; unii lăsându-se cu adevărat amăgiţi de ispititoarea imagine a acestora; alţii, stăruind în apărarea dreptului lor sfânt asupra pământului, supuşi deportărilor, închisorilor, lagărelor de muncă de la canal. O crudă realitate social-umană care obliga la o redare obiectivă, realistă a adâncilor dislocări în conştiinţa oamenilor, a restructurării modului lor de viaţă secular, a zdrobirii şi reîmpletirii destinelor lor, a schimbării catastrofale a condiţiei lor umane, a înstrăinării individuale şi colective de pământ, de vatră, de propria existenţă.
Romanul următor,  ,, Mlaştina bucuriei“,  reprezintă  desfăşurarea în continuare a acestui îndelung, profund şi complex proces al vieţii, muncii şi traiului oamenilor în starea colectivizată a satelor din timpul anilor ’60; în cei câţiva ani de după încheierea generală a colectivizării, în care gospodăriile agricole colective prind ceva viaţă, datorită unei minime dotări cu mijloace noi de producţie şi muncii mai bine organizate, dar mai ales, respectlirii principiului remunerării cooperatiste a acesteia. Pe fondul unei oarecari îmbunătăţiri a vieţii materiale, generale dar strict limitate, are loc o ridicare a nivelului educativ-cultural, chiar şi a traiului de zi cu zi, o evidentă nouă înfăţişare a  satelor printr-o susţinută acţiune de construcţie  de noi  locuinţe,  şcoli, cămine culturale, biblioteci etc., în fapt mijloace ale ideologiziirii comuniste, dar însemnând oricum un oarecare progres în starea de fapt a noului mod de viaţă, colectivist, bazat pe proprietatea în comun a pământului, care însă a dus treptat la înstrăinarea oamenilor tocmai de pământ, la decăderea, în cele din urmă, a întregului sistem. Ani în care oamenii s-au complăcut în „mlaştina” seducătoare a acestei minime bucurii de viaţă până în momentul în care s-au trezit cu pământul ca al nimănui, în fapt al statului, iar ei ca argaţi ai acestuia, aduşi în pragul luptei pentru supravieţuire.
Ultimul roman al trilogiei, ,,Liniştea câmpiei“, redă viaţa ţărănimii din faza de conştientizare în care a fost adusă de colectivizare, datorită impasului, situaţiei catastrofale, blocajului nu doar al cooperativelor agricole, ci ale întregului sistem totalitarist-comunist, care-şi epuizase posibilele valenţe de progres politico-social, economic şi uman. Odată cu înstrăinarea de pământul care nu mai era al lor, de munca ale cărei roade erau cu adevărat jefuite de stat, viaţa ţăranilor colectivişti devenise greu suportabilă, aproape de limita supravieţuirii omeneşti, pe deasupra supusă şi unor îngrădiri şi represiuni totalitarist-comuniste. Oamenii ajung astfel să trăiască în mod anticipat un sfârşit previzibil al totalitarismului comunist într-o tăcere tacită, asemenea „liniştei Câmpiei”, în salvatoarea lor comuniune existenţială cu pământul. Desfăşurarea şi mai ales sfârşitul romanului redau, ca implicite acestei amăgitoare linişti, dramatismul vieţii colectiviştilor, încrezători totuşi în posibilitatea altor moduri de stăpânire a pământului, de muncă şi de viaţă, mai lucizi ca până acum că se găsesc cu necesitate în pragul altei viitoare lumi.
Trilogia „ Pământ, pământ … “, deci, redă în imagini şi reprezentări concret-artistice acest îndelungat şi profund, dramatic şi complex proces de conştiinţă al ţărănimii române în timpul colectivizării forţate a agriculturii, al deturnării legiiturii ei cu pământul, al impunerii modului de muncă şi de viaţă colectivist, al înstrăinării sale existenţiale de sine şi de structurile sale tradiţionale, care ne-au asigurat veacuri la rând supravieţuirea. Trilogia evidenţiază deasemenea importanţa înţelegerii reale a relaţiei, a legăturii ţăran-pământ, în sensul prezenţei unei comuniuni organice, active,  existenţiale a ţăranului din  Câmpie  cu pământul, fapt  relevat prin  destinul personajului principal, ţăranul Barbu Cocorea, lucid, activ şi hotărât în a-şi afirma identitatea şi libertatea de voinţă, stăpânit nu de patima, ci de duhul pământului în proprietate individuală, într-o confruntare inegală cu subjugarea şi adversităţile totalitarismului comunist.