Perpessicius : ,,Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor 1957-1960”
(Editura pentru literatură 1960)

„Nopţi înfrigurate…” reconstituie, în panouri mai mari sau mai reduse de un variat timbru cromatic, felurite aspecte din ceea ce s-ar putea numi fresca ultimului război ce l-am purtat după 23 August împotriva hitleriştilor, din preziua prăbuşirii frontului din Moldova şi până departe, în munţii înzăpeziţi ai Boemiei, în Tatra. Cu toate că alcătuit din fragmente, a căror perspectivă şi până la un punct şi rezonanţă (deoarece, în ciuda alternării stilurilor, bagheta scriitorului e pururi prezentă) diferă, unitatea de concepţie, de contrucţie şi chiar de atmosferă a acestui volum  nu pot fi tăgăduite.

Aurel Mihale a trăit din plin epopeea acestei campanii antihitleriste, căci numai aşa se explică nu numai bogăţia de amănunte tehnice, cunoaşterea oamenilor şi sufletului luptătorilor, dar mai cu seamă atmosfera oarecum particulară a unui război oricum deosebit de celelalte, ca şi timbrul de autenticitate pe care-l  respiră oricare din episoade, sub oricare din  nenumăratele  forme – veghi, încăierări, incursiuni, bombardamente etc. Numai un martor ocular şi un participant, înzestrat cu spirit de observaţie şi cu o mare capacitate emotivă putea să înregistreze, să reţie şi să comunice  metamorfoza sufletească a unei armate, ca a noastră, pornită pe drumuri de pierzanie, şi care avea nu numai să-şi refacă moralul, dar şi să lupte din greu cu fiara încolţită.

Dacă fiecare din povestirile acestea aduce un crâmpei de umanitate, suferindă sau eroică, ce totdeauna emoţionează şi ar merita un cuvânt de preţuire mai puţin schematic decât al nostru, sunt în schimb trei titluri: Misiune de noapte, Casa de piatră  şi Cifrul, ce s-ar cuveni pe larg analizate pentru măiestria cu care Aurel Mihale conduce acţiuni de proporţii întinse şi de catagonică complexitate sufletească. Cum nu e cu putinţă să adast la fiecare în parte, voi spune numai că Misiunea de noapte evocă în cărbune şi cu delicată estompă viaţa de taină, impenetrabilă a partizanilor bulgari; că povestirea Casa de piatră reeditează în condiţiile războiului modern legenda plăieşilor din Cetatea Neamţului şi că până şi lupta corp la corp, în subteranele casei asediate dintre căprarul, singurul rămas în viaţă şi gefreiterul prizonier sunt de un paroxism şi de o intensitate halucinantă, vecină cu nebunia, pentru a mă opri o secundă mai mult la cea de a treia povestire, Cifrul. Imaginaţi-vă, un tren de răniţi ce înaintează în noapte, înăuntrul ţării, suprapopulat, oprit într-o staţie oarecare pentru a face lor unui musafir nepoftit: un ofiţer care şi-a ucis comandantul pe front şi care e trimis în ţară să fie judecat. Primit cu ostilitate, căci nimic nu putea scuza crima, ofiţerul izbuteşte să rupă ghiaţa, povestind întâmplările, întărind dramatismul cu care istoriseşte şi dând pe faţă trădarea comandatului, căruia îi căzuse (la capătul unui dramatic proces înscenat) jertfă nevinovată cel mai prob ofiţer al unităţii; povestirea emoţionează, convinge şi dezvinovăţeşte în cele din urmă pe ostaş: ,,Şi eu l-aş fi împuşcat”, exclamă la sfârşitul povestiri colonelul rănit, care-l primise cu cea mai mare ostilitate şi exclamaţia mulţumeşte pe oricine dintre cititori. Însă trebuie să citiţi şi dumneavoastră această povestire în toate detaliile ei şi în toată a ei ţesătură, ce pare inextricabilă, pentru a vă convinge de arta cu care Aurel Mihale îşi gradează efectele, pentru a vă pătrunde de toată oroarea şi toată suterinţa omenească, pentru că în „Cifrul’, mai mult ca-n oricare din povestirile sale, autorul acesta, care nu dispreţuieşte scrisul frumos, e sobru, până la uscăciune, de o nuditate stendhaliană, preocupat de oameni şi de încleştarea lor sălbatică…” Perpessicius