Alex. Ştefănescu : ,,Scânteia” – 29 martie 1978 Aurel Mihale: ,,Focurile”
Trilogia Focurile, cuprinde, după cum mărturiseşte autorul însuşi, romanul Fuga, revăzut, completat şi intitulat acum Focul negru, romanul Focul alb, în întegime inedit, şi viitorul roman, Focul roşu. Iar obiectivul principal al trilogiei îl constituie realizarea unei imagini de anvergură, panoramice a unor ani decisivi din istoria noastră contemporană, şi anume anii celui de-al doilea război mondial.
Focul alb reprezintă, fără îndoială, centrul de greutate  al întregii  trilogii, fiind o  reconstituire de mari proporţii a momentului în care războiul ia, pentru români, un nou curs prin întoarcerea armelor împotriva pretinşilor aliaţi germani. Acest moment, mult mai contradictoriu şi mai dramatic decât poate fi reprezentat într-un manual de istorie, deoarece angajează conştiinţele a mii de oameni este înfăţişat de AurelMihale la dimensiunile sale reale, graţie nu numai unei documentări laborioae, ci şi suflului epic imprimat fiecărui episod.
În ceea ce priveşte „tehnica” reconstituirii istorice , romanul se bazeazăpe o formulă sigură, verificată de tradiţie şi reconfirmată de opere literare de acest gen de dată recentă. Este vorba de evocarea unor personaje cu o existenţă reală- în special cele din vârful ierarhiei militare – înparalel cu configurarea altora, fictive, dar plauzibile din punct de vedere istoric. Cele din prima categorie sunt necesare pentru a conferi scrierii valoarea de document, iar celelalte dau scriitorului libertatea de a-şi folosi intuiţia- şi, adeseori, prorpia sa experienţă de om al acelei epoci- pentru a înţelege şi reprezenta o realitate despre care arhivele nu spun mare lucru; viaţa sufletească a componenţilor mai mult sau mai puţin anonimi ai colectivităţii. În cartea lui Aurel Mihale, accentul este pus pe prima latură, scriitorul dovedindu-se un bun cunoscător, aproape un specialist al artei militare în general şi al strategiei şi tacticii aplicate în acel moment în special. Hărţile militare cu săgeţi şi steguleţe de care uzează comandanţii noştri, departe de a constitui în roman un simplu element decorativ, reprezintă adevărata cheie a naraţiunii. De altfel, după ce explică „pe hârtie” complicatele mişcări de trupe, scriitorul trece şi „pe teren”, înfăţişându-ne cu un mare talent al redării cinematografice – uriaşele mase de oameni în mişcare, ,, covoarele” de bombe aşternute de escadrilele de aviaţie, reţeaua de foc ţesută pe cerul înecat  în fum de sutele de guri de tun sau înaintarea, de un calm rece, parcă nepământesc, a tancurilor şi maşinilor blindate. În tot acest haos în care omul pare insignifiant, cei mai clarvăzători comandanţi ai armatei române schiţează şi pun în aplicare un plan de salvare de la o distrugere inutilă a trupelor noastre… Însufleţită, cum am spus, de un amplu suflu epic, naraţiunea ne face să retrăim un moment de cumpănă din istoria noastră, moment în care poporul român a găsit, ca de-atâtea ori în tot decursul existenţei sale milenare, puterea de a se salva şi renaşte.
Alex. Ştefănescu